Carmen ConstantinescuCarmen Constantinescu
04.07.2023

Prietenii obscure

Sunt un om care s-a împrietenit cu frustrarea. S-a împrietenit cu eșecul. S-a împrietenit și cu invidia. Nu a rămas în urmă nici victimizarea. Cea mai grea împrietenire a fost cu acele priviri reci, arogante, tăioase și hidoase, priviri întâlnite în ziua de azi tot mai des. Doar plimbă-te cu metroul sau cu autobuzul să experimentezi. Dar ce să vezi? În metrou sau în autobuz, multe dintre acele priviri sunt îndreptate spre ecranul unui telefon, când și când spre paginile unei cărți.

Am continuat să mă împrietenesc cu critica, cea distructivă. Traseul a continuat către umilire. Cum? Ai putea să te împrietenești cu acea umilire umană care îmbracă toate formele ei ascunse? Da! Cu exercițiu și cu o autocritică severă, reușești.

Însă cea mai măreață provocare a fost să devin prieten cu propriul meu eșec, cu propria mea ratare ca om și cu meschinăria anumitor oameni.

M-am împrietenit zilele trecute și cu neputința căreia nu-i puteam accepta prezența în viața unui om. Acea neputință de a-mi dori să fi fost acolo unde cred ca și cum s-ar cuveni să fi fost.

O neputință cu care mă lupt și nu reușesc să o înțeleg. Dar să nu uit și de împrietenirea cu tristețea care mi-a devenit un nelipsit tovarăș de drum. Cu timpul, acest tovarăș s-a transformat într-o umbră care nu obosește niciodată să mă însoțească.

Aceste prietenii m-au obligat să învăț despre ignorarea unor norme sau reguli impuse, cum ar fi acel îndemn, pentru mine distructiv și răutăcios, care de fapt mai degrabă este un ordin transformat de-a lungul timpului ca o voce rămasă în minte și sună în capul meu: „Cunoașteți locul!”

Uitarea este cea mai ușoară cale către un nou început de drum în rescrierea destinului.

Pentru că în viața noastră există demoni și îngeri, un Dumnezeu și un Diavol. În aceste prietenii, unele hidoase și arogante, altele distinse și elegante, luminoase și fermecătoare, mai există și prietenia cu recunoștința și cu respectul față de sufletul nostru și de oamenii care oferă eleganță autentică și priviri blânde și duioase de admirație sinceră.

Pentru că puterea de a nu renunța este magia mea, devine prietena mea de azi cu eleganță și bucurie, chiar dacă mai bântuie câte o voce distructivă din trecut. Dar peste toate aceste prietenii, mai mult sau mai puțin abstracte, tronează o voce care îmi tot repetă zilnic: „să faci ce simte sufletul tău”.