Prețul liniștii

Perfecțiunea netrăirii
este atunci cînd
devii
încet încet un
mecanism bine calibrat de nesomn,
cînd ajungi să
cumperi haotic ochelari proști
ca să vezi bine,
din orice supermarket
îți iese-n cale,
cînd
asculți muzică și plîngi
deși nu doare nimic,
cînd
în minte-ți umblă acorduri
lungi de corn englezesc,
ba de violoncel,
de harpă mai nou,
orice, numai să-ți acoperi
gîndurile vuitoare,
enervante
ca niște țațe la piață
care se cearta pe legătura de mărar.

mi-e dor de liniște
dar mi-e frică de ea
mi-e dor de somn
dar mă tem de adîncimea lui
și de puterea de a se tranforma
în Trecere.
aș vrea…
ba n-aș vrea…
știu și nu știu.
mai mult nu pot,
decît pot.
vreau, dar nu-mi iese.
mă cuprinde mirarea cînd zîmbesc
și mă-ntreb de unde se mai poate,
mă-nchin în gînd c’un doamneferește
cînd mă trece cîte-o fericire mică
sau cîte-o vorbă caldă
de niciunde venite,
în niciunde picată.
parc’-au tăcut deodată toate clopotele
și tunetele
și muzicile.
mai fîșie din cînd în cînd cîte o pagină
dintr-o carte primită în dar
(o, ce dar frumos!)
mai glăsuie cîte-un poet
atît de frumos
că-mi vine-a ploua cald, văratic, din toți rărunchii
mei putreziți de neiarnă.
mi-e frumos și mi-e urît,
deopotrivă.
acum pot doar să-mi doresc
să nu-mi mai doresc.
aproape-s ACOLO!
Doamne,
cît timp mi-ai pierdut s-ajung aici,
unde nu m-așteaptă nimic!