Aura Dan 
E vară. Soarele arde, gâzele zumzăie şi caută nectarul florilor în plină vegetaţie, miroase a cald, iar parfumul floral îmbie la frumos şi linişte. La poartă, sub umbra unui nuc, nu prea bătrân, o copilă de vreo nouă ani stă pe bancă. Lângă ea un pahar în care este, probabil, o limonadă, căci ar fi culmea să fie borş, deşi culoarea seamănă izbitor. Fata îşi leagănă picioarele, citeşte într-o carte şi din când în când soarbe câte un pic din lichidul gălbior, savurându-l cu plăcere. Deodată, liniştea e spartă de un zgomot de tingiri şi cântec ţigănesc. Fata se înfioară, îi e puţin teamă, dar nu pleacă. Aşteaptă să vadă caravana. Treceau ţiganii cu zgomot infernal într-o dezordine de nedescris. Ştia că, din când în când, mai trece alaiul ţigănesc şi se duc să se aciuieze undeva. Aşa sunt ei, nomazi din tată-n fiu. Mama copilei nu-i dădea voie să vorbească, nici măcar un pic, cu ei, dar azi ea era la o clientă să-i ducă o rochie, iar copila era singură acasă. Deci, putea să admire caravana cu mirosul ei greu şi iute care întrecea cu mult parfumul florilor.
Ţiganii erau frumoşi, zoioşi şi plini de veselie. O puzderie de puradei şi ţigănci despletite umpleau drumul cu roşu şi galben aurit. Jucau săltându-şi fustele şi înnămolindu-se pe picioarele fără încălţări. Erau construiţi dintr-un material imun la tot ce e omenesc, la ce înseamnă progres sau civilizaţie. Băteau darabana şi se veseleau. Halal viaţă! Viaţă de nomad fără griji sau bătăi de cap.
Anemar a deschis ochii mari şi i-a privit mirată. Aşa cum ea nu privea în jur şi se concentra pe filele cărţii ei, tot aşa, acum, când treceau ţiganii, nici ei nu o băgau în seamă. Fata se simţea încordată precum arcul lui Cupidon.
După ce gălăgia s-a mai potolit, fiindcă trecuse de ea caravana, o ţigancă tinerică, cu bani în păr şi ţoale zoioase, rămasă în urmă, s-a oprit în dreptul ei fără să-i pese că liota trecuse. Ştia ea că-i va prinde repede din urmă. Se mişcau lent, nu aveau interes să se grăbească. Timpul lor nu se grăbea deloc şi nici nu avea aceeaşi măsură ca a unui om de rând, ocupat cu ale lui treburi şi munci. Ei se mutau, mâncau, furau şi se distrau.
– Cum te cheamă, fată frumoasă? întrebă ţigăncuşa.
– Pleacă, nu vreau să vorbesc cu tine! Dacă află mama că am vorbit cu străinii, mă ceartă. Nu am voie.
– Aşa să faci! Să nu vorbeşti cu bărbaţii pe care nu-i cunoşti, căci ei îţi vor fi nenorocirea, a ta şi a mă-tii…
– Du-te, lasă-mă-n pace!… Ai să te pierzi de ai tăi.
– Plec, dar mai întâi vreau să-mi dai din paharul tău! Îmi e sete! Hai fă, că nu-i degeaba!…
– Uite! Ţine-l tu, şi pleacă de-aici cu el cu tot!
– Vreau să-ţi ghicesc, ca să fie plătit! Nu trebuie să faci nimic, decât să-mi dai mâna să mă uit în palma ta.
– Nu vreau… pleacă!
– Hai fă, că nu o să-ţi pară rău! Fără să plătesc nu vreau să iau paharul. Sunt ţigancă, dar nu fur!… Ce crezi tu, că noi nu ştim că de furăm ne bate Dumnezeu? Hai, fie-ţi milă, că mor de sete pe căldura asta!
Anemar, sceptică şi cu inima bătându-i precum ritmul cântecelor ţigăneşti, i-a întins palma. Deşi nu voia, gândea că nu are nimic de pierdut. Doar nu avea cum s-o ia din poarta ei, ţiganca singură cum era şi ea. De multe ori îi spusese mama că ţiganii fură copii, mai ales fete şi asta nu-i de bine. Acum îi era şi mai teamă şi gândea că ar fi fost mult mai bine să nu fi rămas în drum, dar caravana o ademenise şi se trezise în mijlocul faptelor ca într-o vrajă. Nu mai avea de ales.
Ţiganca, privind atentă în palma copilei, a început să-i ghicească:
– Ochii tăi turcoaz îţi vor fi pieirea şi fericirea, te vor duce departe, te vor face să plângi mult! Vei plânge de dor, vei plânge de amar, vei plânge de durere, vei plânge cu mult jar pe suflet! Apoi vei avea parte de multe mâini care te vor mângâia, iar peste multe lacrimi, vei pune flori de câmp şi cântec de mierlă. După mult chin şi multă aşteptare vei lua un văduvoi. E bătrân, dar îţi face copii mulţi. Fă, dar ce mulţi plozi o să faci, o să fii bună de prăsilă!… Dar… hmmm, văd şi copii de pripas, văd nişte popi şi nişte oameni cu legea-n frunte! Fă, da` ce viaţă o să duci… o să trăieşti mult!… Pfui, nu-mi place ce mai văd!… Gata, ţi-am plătit lichidul, dă-l încoace şi să fii norocoasă!
Ţiganca i-a trimis în frunte trei scuipaţi, să-i fie de leac, apoi, după ce a făcut vreo doi paşi, s-a întors, amintindu-şi vreo câteva vorbe, pe care nu i le spusese, și-i zice copilei:
– La moartea mă-tii, nu o să fii cu ea şi vei plânge mult… toată viaţa ta are strâmtori între lacrimi!
Spunând acestea a smuls de pe bancă paharul cu jumătatea din lichidul ce nu-l băuse, l-a băut, apoi l-a aruncat cât colo. Gol nu-i mai folosea. S-a îndepărtat repede, alergând cu picioarele goale pe prundişul drumului, după caravana care nu o aşteptase. Pământul ţinea strâns urmele paşilor ei, dar Anemar le-a şters, fiindcă nu voia ca mama să vadă că ea, fata ei cuminte, a stat de vorbă cu cineva, mai ales cu ţiganca focoasă, desculţă, cu banii în păr…
Cuvintele pe care aceasta i le-a spus, Anemar le-a uitat imediat, căci era prea mică să creadă-n ghicitori, farmece şi proorociri.
(fragment din romanul „Strâmtori între lacrimi”)
În cadrul Galei pentru decernarea Premiilor Uniunii Internaţionale a Oamenilor de Creaţie, ediţia a doua, romanul „Strâmtori printre lacrimi” a fost distins cu Premiul „Vladimir Beşleagă” şi Premiul Centenarul Unirii, la secţiunea proză.
