Călin Neacșu
Pe coperta unei cărți,
subțirică din născarea sărmană a destinului nostru,
epuizată pe raftul unei biblioteci
de’atâta amor necitit,
din ăla duios de mucegăit
cum astăzi nu se mai întâmplă,
rătăcită într’o vitrină prăfoasă,
pe care un deget știrb mâzgălise inima mea
străpunsă de un harpon într’un insectar,
unde lucrurile serioase,
căzute pradă izmenelilor tale
drăgălașe,
balivernau în ecoul
glumelor mele neastâmpărate,
cam pe acolo,
pe undeva pe acolo,
am desenat zâmbetul
cercănelor tale
și ți’am râs cu cărare la mijloc,
până când tu
ai înțeles că te’aș iubi,
și, hei!
din nefericire,
chiar așa era, devreme ce,
pentru tine,
abia ce mă trântisem pe spate,
ca să fac podul lui Apolodor
între lumile noastre,
chiar dacă știam că ne fusese scris ca tu să adormi a plictis
musai când eu mă trezeam
din beție
sau poate invers…
aiurind în șoaptă refrene bâlbâite,
răzvrătindu’ți metodic
puful de pe ceafă,
povestindu’i furoului tău
cum un tataie iubea o băbuță.
până când ți’am ostenit
răbdarea.
Din acest motiv,
ireparabil,
mai apoi,
într’o altă bună zi,
pe una din paginile aceleiași cărți,
(aia cu colțul îndoit),
câinii vor lătra,
va fi seară, iar eu voi pleca,
într’o lume mov’albastră
(treaba mea unde e).
Dacă seara te va necăji
pentru că va îndrăzni să fie seară,
mă voi grăbi
și voi înopta pe o altă pagină
într’un alt capitol.
Acolo, cuvintele tale,
mute de’atâta drag de mine,
se vor întâlni cu vorbele mele,
rătăcite silențios în admirația ta,
se vor recunoaște
și se vor iubi cu siguranță
mult mai mult decât
ne vom fi priceput noi,
azi, aici.
