Gina Zaharia
O secundă-n bob de rouă se topea în zi de vară
Când zări, în lanul verde, ceasul unei stări de seară;
Ea gonea spre râuri limpezi, n-avea drum prin preajma lui,
El – ceas prăfuit şi singur, ea, secunda nimănui…
Peste drum toţi grănicerii s-adunaseră la sfadă.
Aveau ordin să distrugă clipele de promenadă!
Cine, ce-ar avea cu mine? se-ntrebă ţesându-şi fire,
Nu prezint niciun pericol, sunt doar strop întru zidire!
Și zbură cu mii de fluturi, peste jocu-ameţitor
Dovedind că niciodată n-o să stea în preajma lor;
O atrase ticăitul unui ceas dintr-un refren,
Dar închise-ndată ochii. Era cântec din infern!
Zarvă mare, tropot iute, cadenţau cu toţii-n cor,
Numai ceasul de pe munte fluiera încetişor,
Ca un susur de legendă împletea cascade noi,
Căutând, la umbra lunii, pace pentru amândoi.
Vino, se-auzea prin lacrimi, vocea-i stinsă de ruine,
Eşti secunda vieţii mele, vino să trăieşti în mine!
M-am oprit în timp sălbatic, te aştept de peste-un veac,
Nu mă simţi că fără tine sunt mereu tot mai sărac?
Se-nălţă în valuri scumpe, ea secundă între stepe
Căutând în grabă ace, pregătită să înţepe;
Dar văzu pe pragul vremii calendarul de aramă
Strălucind în strai de gală, de ce oare să se teamă?
S-a făcut tăcere mare, grănicerii-au obosit;
Îşi luă zborul şi grăbită,-n ceasul vechi a poposit.
Nu te teme, zise-o voce răguşită de chemare,
Iată, locul tău e veşnic îmbrăcat în sărbătoare!
Vino să culegem vise, să le dăm stropi de izbândă,
Soarta noastră-i o pecete pe oglinda lumii crudă!
Dacă?… se-ntrebă secunda, poate doar mi s-a părut…
Iară ceasul nu-i răspunse şi-o atinse c-un sărut.
Lângă ei cântau deodată toate stelele în cor,
În cămăşi de dor brodate se-mbătau lângă izvor,
A trecut o veşnicie, cât să-şi spună nemurirea;
Iar secunda din poveste făcu pact cu fericirea.
Erau ei, un munte mare în cetatea viselor,
Ea purta cărarea-n suflet, el în vârful crestelor,
Se jucau cu depărtarea, făceau bulgări de lumină,
Dar în vadul de credință s-a pitit o stea străină.
N-au văzut cum grănicerii, la apel, în prag de seară,
Plănuiau în şapte feluri să-i topească-n nopţi de ceară;
S-au trezit într-o trăsură, ea – regină pe apus
El – un tropot de legendă ce mergea în sens opus.
Se zăresc în pragul nopţii, au ferestrele-nghețate.
Soarele scrie-o poveste despre poduri suspendate;
O citesc cu voce tare, ea și-a prins în piept o arcă.
El o urcă-n calendare. E povestea lor săracă…
Foto: popsugar.com
