Poporul din Sinear

„A fost odată ca niciodată o singură limbă vorbită pe tot pământul”, ne spune Geneza. Această limbă s-a dezintegrat într-o mulţime de limbi mai mici. Din cauza mândriei lor de a construi un turn care să ajungă până la cer, poporul din Sinear a fost pedepsit de Dumnezeu. După o lungă reflecție, El a considerat că acești oameni vanitoși nu trebuie să se mai înțeleagă între ei. Așa că Înălțimea Sa le-a încâlcit limbile. De atunci, etiopienii, japonezii, filipinezii, belgienii, englezii, românii… tot încearcă să găsească o cale de a se pricepe reciproc. Nu e puțin lucru pentru cele aproximativ opt miliarde de oameni, care vorbesc cam șapte mii de limbi. Ca să nu mai vorbim de dialecte ṣi graiuri.

***

Permite-mi să-ţi spun o poveste. Nu cea a fiului risipitor, ci a unei tinere pierdute. Sunt o călătoare pasionată. Anul acesta, în aprilie, am vizitat insula Jeju, în sudul îndepărtat al Coreei de Sud. De când am văzut Vezuviul, am devenit foarte interesată de vulcani. Și, în ceea ce mă privește, devine și mai palpitant atunci când aceștia se află într-un loc exotic. Așa că, împreună cu prietenul meu, am mers la Hallasan Peak, cel mai înalt munte vulcanic din Coreea de Sud. Nu voi divulga cât de intens și cât timp ne-am antrenat pentru această aventură. Adevărați profesioniști, ca să zic așa. Tu poți să crezi ce vrei.

Să urcăm la aproape 1 950 de metri înălțime nu a fost glumă. Am transformat urcuṣul ṣi coborâṣul în competiție. Cel care se reîntorcea cel mai repede la punctul de plecare al drumeției primea cadou de la celălalt trei nopți de cazare în timpul viitoarei vacanţe. Trei nopţi, echivalentul a trei zile, ca în legenda Samiljeol sau Festivalul celor trei zile. Ca să ṣtii ṣi tu ce am aflat ṣi noi: în aceste trei zile, locuitorii din Jeju sărbătoresc adunarea zeilor cerului, pământului și mării la Hallasan. Se povesteṣte că aceṣti zei se adunau pe munte ca să delibereze cu privire la bunăstarea oamenilor de pe insulă. Ne-am gândit, aṣadar, să sărbătorim și noi, în felul nostru. Ne-am pus de acord să postăm două fotografii pe Facebook – una cu vârful Hallasan și alta cu noi la punctul de întoarcere, la poala muntelui. Cu mențiunea „Concurs Hallasan”.

Uṣor de spus, greu de făcut. Am ales fiecare un traseu diferit, și duṣi am fost. Numai că planurile pe care ni le-am făcut acasă nu s-au potrivit cu ceea ce s-a întâmplat mai departe. Cum condiția fizică a lui Victor este mai bună decât a mea, el a ales cel mai abrupt traseu, Gwaneumsa Trail, care pornește din partea de est a muntelui. Mie mi-a rămas traseul Seongpanak Trail, mai lung, dar mai ușor.

La coborârea de pe munte, mi-am uitat rucsacul sub scările pe care m-am așezat pentru o vreme ca să-mi trag sufletul. Bănuiesc că nu te surprind. Ṣtii deja că pentru cineva care pune din când în când gunoiul în frigider, ia trenul spre altă destinație și își uită cheile în ușă, pe dinafară, treaba cu rucsacul e o bagatelă. Iar dacă mă întrebi de mi-am dat seama că nu am nicio greutate în spate, răspunsul este: categoric, nu. În plus, peisajul era divin. Cum să-mi fi pierdut timpul cu ceva atât de pământesc? Că nu mai aveam rucsac mi-am dat seama abia când am ajuns jos. Am rămas deci ṣi fără portofel, ṣi fără telefon mobil, ṣi fără bani… Cu nimic. În afară de mine însămi ṣi de hainele de pe mine. O creatură fără identitate – fără trecut și, după cum se prefigura, ṣi fără viitor. Doar prezentul îmi era prieten. Prieten… – un eufemism. Pentru că ceea ce trăiam era destul de departe de o legătură de prietenie între mine și prezent.

Dar ascultă povestea mai departe și judecă singură. Am mers pe urmele unor oameni ṣi am ajuns astfel în orașul Jeju. În cartierul Jocheon. Dar atunci nu știam unde ajunsesem. Abia mai târziu am aflat. La un moment dat, m-am trezit pe o stradă foarte îngustă și întunecată. Sărăcăcioasă, deși Jeju este un oraș prosper. Ici-colo, case vechi, tradiționale, din lemn, cu acoperișuri de paie și ferestre oarbe. La capătul acestei străzi, o reclamă luminoasă atârna strâmb deasupra unei uși. Ce scria pe ea nu înțelegea niciun fir de păr de pe capul meu. Textul scurt era în alfabetul Hangul. Chiar dacă auzisem că limba coreeană este fonetică și destul de logică, nu făcusem niciun efort să o învăţ cât de cât. În afară de annyeonghaseyo, un fel de bună ziua și de kamsahamnida, care înseamnă mulțumesc, nu știam nimic. La urma urmei, cine s-ar fi gândit că va veni vreodată un moment în care engleza familiară și prietenoasă nu îmi va putea fi de folos?

Ṣovăielnic, m-am îndreptat spre ușă. Să fie o cafenea? Un han? Mă simțeam ca o analfabetă din Evul Mediu. În mintea mea, i-am făcut pe cei din Jeju cu ou ṣi cu oţet. După ce i-am înjurat de toți sfinții și îngerii, am adăstat asupra unei întrebări care se iţea în capul meu: cu siguranță turiștii din cele patru colțuri ale lumii se adună pe insula Jeju? Dar unde erau ei acum? Însă ce rost avea această întrebare în cartierul acela neînsufleţit? Cine să-mi răspundă ? Îmi devenea din ce în ce mai clar că eram departe de locurile turistice.

Între timp, se făcuse întuneric. Începuse să cadă o ploaie măruntă. Flămândă, udă și obosită. Pentru că plecasem deja pe la șase dimineața de la hotel, am împins cu piciorul ușa întredeschisă. I-am implorat pe aceiași zei pe care nu demult îi beṣtelisem să facă un bine, să găsesc pe cineva care să vorbească o boabă de engleză. Sau măcar o frântură de franceză. Mi-am introdus capul înăuntru. În încăperea îngustă și întunecată, abia am putut distinge vreo trei mese și câteva scaune. Aproape că am început să plâng. Am strigat de câteva ori:

– Alo, e cineva aici?

Nici măcar ecoul strigătelor mele nu mi-a răspuns. Liniște ca într-un mormânt.

Mi-am retras capul. Deznădăjduită, m-am întors pe stradă căutând să găsesc o soluţie. Încotro s-o apuc? Care era direcţia cea bună? Dacă l-aș putea contacta pe Victor! Poate că mă caută chiar acum, îngrijorat. Poate că cineva mi-a găsit rucsacul și a contactat poliția. Poate că, în timp ce eu mă perpelesc neajutorată în acest colț al orașului uitat de Dumnezeu, o mulțime de oameni au pornit în căutarea mea. Poate, poate, poate… Aceste idei îmi miṣunau prin cap ca furnicile, fără să-mi ofere însă vreo cale de ieșire din impas. Uitate au fost azaleele în fel ṣi fel de culori de pe coasta muntelui, uitat impresionantul lac vulcanic, Baengnokdam. Uitată ṣi priveliștea uluitoare a Oceanului Pacific de Nord, uitate ṣi stâncile acoperite de straturi groase de mușchi. Tot ce îmi rămăsese era sentimentul acut că totul îmi era străin și ostil.

În mijlocul acestui vârtej de griji, am fost trezită de o voce piţigăiată. O siluetă subţire ṣi-a făcut apariţia sub lumina roz, slabă, de deasupra ușii. Mă aflam la aproximativ trei metri de ea, dar puteam totuși distinge doi ochi pe o față mică și zbârcită.

– Ugugin, yeogieseo eotteoke gireul ilheosseoyo?¹

– Bună seara. Puteți să mă ajutați? Unde este centrul orașului? am întrebat, fără să știu dacă bătrâna avusese un mesaj bun sau rău pentru mine.

Femeia a bolborosit în continuare ceva în limba ei. O cascadă de sunete – dz, -ch, h, s, amestecate cu -oe, -eo, -wae, îi ieșeau din gură. Am analizat acest cocktail de vocale și consoane fără să mă obosesc să încerc să le înțeleg. O cauză pierdută, oricum. Pentru că nu aveam altceva de făcut, m-am pus pe observat coreeanca: se înclina des și adânc. Își ridica palma, așa cum văzusem cândva și la Seul, și am știut atunci că era un om prietenos. Apoi, după încă o cascadă de sunete, a început să râdă cu mâna la gură. Ochii ei mici s-au transformat în două steluţe terne. Văzându-le luminiţele, singurătatea și răceala au mai dispărut. Dar nici acest lucru nu mă putea ajuta. Aveam nevoie de un loc unde să mănânc și să dorm.

– Aveți o cameră liberă și ceva de mâncare? am întrebat brusc.

Femeia m-a privit cu nedumerire. Capul ei se mișca precum capul unui copil care îṣi manifestă admirația. A arătat apoi cu palma deschisă spre cer.

– Je nampyeoneun doragasyeossgo, jeoneun honja salgo isseoyo².

– Aș vrea să dorm la primul etaj, dacă nu vă deranjează, am răspuns, arătând cu degetul arătător în sus.

Femeia a continuat să se uite la mine surprinsă. Am bănuit că s-ar putea să-i fie frică să lase o străină să doarmă în casa ei. Așa că am făcut un semn V cu arătătorul și mijlociul. Bătrâna mi-a răspuns făcând, la rândul ei, un V cu degetul mare și arătătorul, în timp ce celelalte trei degete erau îndreptate în jos.

– Jejudo-eseo yeogineun jeulgeowoyo. Hajiman igose on saramdeureun daebubun geuncheo saramdeulbbunieyo.³

Spunând cele mai de sus, a început să suspine adânc și să se încrunte. Am bănuit că era supărată pe mine, dar nu-mi puteam da seama care era motivul. Așa că am făcut un pas în direcția ei. Atunci bătrâna a început să țipe. M-a cuprins panica. În jur nu era însă nici ţipenie de om. Am făcut un pas înapoi cu mâinile pe inimă, privind-o în ochi. Nu mai simțeam foamea. Doar o mare slăbiciune. Eram supărată pe mine însămi. De ce naiba nu învăţasem totuși nici măcar un gram de coreeană?

Femeia a intrat apoi, în grabă, în casa ei, în timp ce cu limba scotea un sunet – un soi de clipocit. Dezaprobarea sa m-a descurajat. Nu am mai întreprins nimic. De îndată ce ușa s-a trântit în urma ei, orice speranță de a petrece noaptea sub acel acoperiș a dispărut complet.

Am dormit între două butoaie. M-a speriat fiecare chițcăit de șoarece și fiecare mieunat de pisică. De hoți nu-mi era frică. Cu excepția hainelor de pe mine, oricum nu aveau nimic de luat. Să-mi ia viața – asta chiar nu ar fi fost în folosul nimănui. Acum încă îmi mai amintesc mirosul rânced de gunoi și cerul plin de stele. Nu și frigul de afară. Frig simțisem pe dinăuntru. În numele lui Dumnezeu, dacă avem același cer, soare, lună și stele, de ce nu am vorbi și aceeași limbă ?

A doua zi dimineață, o mașină de poliție s-a oprit la ușa cu reclama strâmbă. Femeia sud-coreeană a ieșit repede. Și-a șters mâinile de fusta largă, de bumbac, închisă la culoare. Doi polițiști i-au pus întrebări. Când răspundea, gura bătrânei se mișca foarte repede. Ochii i se îngustau ṣi se pierdeau printre ridurile adânci. Din când în când, dădea din cap, își îndrepta ambele palme spre cer. Zâmbea timid. Mai întâi, am crezut că vrea să respingă ceva, dar mai târziu, în timpul vacanței în Jeju, am aflat că acest gest însemna înțelegere și respect. La finalul conversației, a arătat cu degetul în direcția mea. Ce le-a povestit poliţiṣtilor, habar nu am. Acolo, în spatele butoaielor, inexplicabil, frica mă făcuse să mă retrag în carapacea mea.

***

La ora nouă, eram deja în hotelul nostru confortabil. Victor m-a strâns tandru în brațe. Mi se părea că ne despărțisem cu un an în urmă.

Astăzi mă uit la o fotografie neclară pe care i-am făcut-o pe ascuns bătrânei. Și mă gândesc că, în acea noapte, în Jeju, nu ar fi trebuit să dorm pe stradă, dacă oamenii din Sinear nu ar fi fost insolenţi. Cu siguranță aș fi putut să o conving pe bătrâna doamnă că nu aveam intenții rele. Dacă am fi vorbit aceeași limbă, m-ar fi lăsat, probabil, să dau un telefon.

Uneori, în timpul nopții, când mă trezesc, ies afară ṣi mă uit la cer. Oare femeia din Jeju vede aceleași stele? Și dacă vede aceleași stele, se simte și ea ca un om, ca toți ceilalți oameni din lume? Cu mai multe asemănări decât deosebiri? Și dacă da, de ce să nu vorbim una și aceeași limbă? Poate că oamenii ar fi mai înțelegători unii cu alții?

Apoi mă reîntorc în dormitor. Ochii îmi cad pe calculator. Ar putea fi inteligența artificială o punte între oameni? Este poate o încercare de a îndrepta greșeala pe care poporul din Sinear a făcut-o? Am putea oare să-i îmblânzim pe zei? Sau îi provocăm încă ṣi mai mult?

Dar cum altfel te-aș fi putut purta prin locuri frumoase și îndepărtate din lume, în momentele tale de grea încercare?

Multe întrebări. Pe ici, pe colo câte un răspuns.