Bogdan-Alexandru HagiuFemeia apucă strâns brațul bărbatului, încercând să nu alunece pe gheața ce acoperea cea mai mare parte a cărării.
– Trebuiau să arunce aseară niște clorură de aia… doar au anunțat la meteo ger și ninsoare, sau s-au temut să nu o mănânce porumbeii și să moară?
– E atât de frig și acum… dar nu avem ce face, trebuie să ne plimbăm prin curte, doar așa a zis slăvitul doctor! Te-ai mai agățat și tu acum de brațul meu! Toate medicamentele astea simt că-mi fac mai mult rău decât bine, dar asta e, ce putem face?
– Să mergeți mai repede, boșorogilor, zise băiatul râzând, că uite că vă prinde din urmă Profetul Zăpezii!
Într-adevăr, în urma micului grup mergea un bătrân înfășurat într-un halat grena de molton. Le privea cu atenție urmele lăsate în zăpada pe alocuri mai groasă, alteori abia o pudră fină ce acoperea gheața. Adolescentul era încălțat cu niște ghete adidas ce lăsau un model ciudat, căruia Profetul nu reușea să-i găsească sensul.
– V-am spus că atunci când urmele voastre se vor șterge, înseamnă că vă cheamă pământul, veți muri curând! Poate chiar mâine, poate chiar diseară, cine știe.
– Taci, tataie, din gură, că poate-ți…, se răsti amenințător bărbatul, dar femeia îl strânse tare de braț și-i făcu semn din ochi să-l lase-n pace.
– Se potolește singur, așa e mai rău! Lasă-l, poate că a fost și el ca tine, de a ajuns aici.
– Să știți că vă aud! Eu n-am fost ca tine, măi prostule! N-am fugit ca nebunul după succes, nu m-am temut că mă vor înlocui alții, nu i-am considerat pe toți dușmani. Ia spune, cum vezi tu gradina asta?
Bărbatul nu răspunse, dar se uită în jur. Parcă era o arenă ostilă, iar ramurile înghețate ale copacilor se aplecau spre el gata să-l înjughie. Iar găurile înghețate din zăpadă, care se duceau hăt departe, păreau labele mari și amenințătoare ale unor animale sălbatice, deși pe aici nu erau nici câini, nici lupi.
– Tu mi-ai dat porecla asta, măi mucea! strigă bătrânul către adolescentul care acum se trăgea pe gheață, chiuind. Ce diagnostic ți-au pus? Crezi că mai ieși vreodată de-aici?! Și tu nu-l mai apăra, doamna… sau nu ești doamnă? Le-ai făcut toată viața mofturile la toți, nu? Te-ai supus presiunilor, cerințelor tuturor, nu? Și acum cum ți se pare grădina asta, a spitalului? Pare că totul se prăbușește sub greutatea zăpezii? Copacii sunt prea negri, în contrast cu zăpada? Parcă întind spre tine niște degete de…
– Taci! Taci că te…
– Lasă-l! zise femeia, atârnându-se cu toată greutatea de brațul bărbatului. Lasă-l, poate că asta și merităm! Poate că am contribuit și noi la nenorocirea asta, și îl indică din cap pe băiatul care tocmai striga:
– Zăpada cade special pentru mine!
Bărbatul o scutură pe femeie de lângă el și se prinse de banca pe jumătate acoperită de omăt, care parcă le răsărise în cale.
– Ce faci, prostule, crezi că ai găsit un liman? Te odihnești? Ia uite-n urmă! Îți mai vezi urmele? Ți le-a înghițit pământul! Vei muri în curând, nu mai ai scăpare.
– Mai are rost să merg mai departe?
– A, da, veți merge toți trei mai departe, dar nu mult, nu mult timp. V-o spune Profetul Zăpezii, că nu degeaba mi-ați spus așa.
– Nici urmele mele nu se mai văd! strigă femeia prinzându-se de un gărduț de lemn înghețat care odată, în vara care se îndepărta tot mai mult, mărginise un rond de trandafiri.
– Eu merg mai departe, chiar și fără urme de pași în zăpadă, nu-mi pasă de prostia asta, și nu-mi pasă nici dacă mor! zise adolescentul chinuindu-se să-și vadă chipul într-un ciob de oglindă înghețată, pe care-l găsise în mijlocul drumului.
– Aruncă-l, mamă, să nu te tai!
– E plin de gunoaie pe-aici! Ce fac ăștia cu banii? Să-i prindă Poliția!
– Stați să ajungem în Poiana Viselor Neîmplinite, să vedeți acolo mizerii.
– Mai mergem mult? Am obosit!
Dar deja se vedea o poiană mică, în mijlocul grădinii spitalului, acoperită de un strat de zăpadă imaculată, dar de fapt doar părea fără cusur, pentru că, atunci când s-au apropiat, au văzut că de peste tot se ițeau jucării înghețate, cărți, telefoane, dosare și carnețele, o cană verde și o perie albastră…
– V-am spus că totul rămâne pe undeva. Acum alegeți-vă fiecare!
Se repeziră toți trei, fără să lase urme în zăpada care se așternea continuu. Până la urmă femeia a găsit un album cu fotografii. Îl răsfoia, dar nicio față nu-i era cunoscută. Băiatul învârtea un glob pământesc, din ce în ce mai repede, pentru că auzise că până la urmă culorile se amestecă și se vede doar alb. Bărbatul cu tâmple încărunțite găsise și el o pereche de măști de teatru antic, din metal. Ambele aveau însă colțurile gurii trase în jos. Stăteau în genunchi, în frig, așteptând. Profetul Zăpezii îi privi o vreme, apoi se întoarse și începu să fugă spre pavilionul de bărbați. Zăpada scrâșnea, dar nu se opri să vadă dacă lasă urme sau nu. Trei porții mai puțin începând de mâine, poate chiar din seara asta! Macaroane cu brânză! Poate și câteva felii de salam!
