Constanța Popescu Străzile au obosit să ne îmbrățișeze pașii,
îi ascund într-o mantie veche,
praf și stele, în proporții diferite,
fiecăruia după tăceri și tristeți.
Poveștile circulă singure, eroii au plecat
înainte, doar oasele noaste bătrâne
se mai așază la drum
și sub fiecare amprentă plantează amintiri.
Bărbaților le plac urmele calde,
îmbujorându-le privirea, ca niște copii mari
care nu-și uită jucăria promisă.
La o margine de suflet amanetăm
iubiri obosite, pentru zile cu promisiuni
proaspete și o cafea amară,
ca pâinea prea arsă a zilelor cu dor.
Așteptăm flori, semințele nu au rodit bucuria,
cărțile au paginile albe,
poeziile au expirat, vechile cuvinte
nu mai devin declarații de iubire.
Dicționarele au rețete
pentru adunat singurătăți, pentru asfaltat
vise uscate la margine de drum.
Cuvintele mint frumos,
diminețile mai au parfum de mosc,
noi îmbrăcăm hainele vechi…
