Simona BarlaboiPe vârful unui ac face echilibristică iubirea noastră.
Oare ne-am îndepărtat
În întuneric singuri?
Să-mi caut câte-o stea
Să mă-ncălzească-n Cosmos
Să uit de Terra mea
Să-mi inventez un logos.
Și de te caut zilnic să simt că îmi exiști
Mi-a împietrit și gâtul de câte nu ți-am spus.
Și chiar de plâng prin pături
Sau printr-un cort de lume
Nimic nu mă alină
Ca mâna ta pe mine.
Zeiță de aș fi aș da restart la lume
Să-nțeleagă într-o zi
Că nu doar somnul rațiunii naște monștri,
Ci absența iubirii naște cei mai mari
Monștri!
