Codruț RadiCodruț Radi
13.07.2016

Poezia dinăuntrul amintirilor

          Viaţa şi moartea, trecerea noastră prin univers, dramă în două acte, întotdeauna unul sacrificat celuilalt, pentru a împăca spaţiul curgerii timpului. Pe o traiectorie predestinată spiralei se construieşte, după închipuirea creatorului, iluzia de om. Din amintirile care sfidea ză ficţiunea, substituindu-se trecutului în care au fost culese, pentru a nu mai face parte din el. Dirijate cu încăpăţânare prin impropria deznădejde a permanentizării, nu reuşesc întotdeauna să-şi stabilizeze încărcătura emoţională şi rămân suspendate între timpuri ca-ntre lumi, frân turi de viaţă refuzate trecutului, dar şi prezentului. Imposibile, la fel, precum umbra devenită, obsesiv, măsură a tuturor golurilor înecate în sine.

          Amintirile trăiesc prin noi, într-un perpetuum temporal, aşişderea de îndurat, fără vreo cheie a înţelegerii. Dramă constituită nu unui singur leat, prin ecourile ancestrale, ci întregii specii, reactivată sentimental, mult mai complex decât prin percepţia imediată. ,,Gaura de vier me’’, scurtătura existenţială care sfidează anume câteva legi ale fizicii, pentru o eventuală sal vare, a lor ca şi a noastră, devine o fundătură fără ieşire. Până şi amintirilor care, pendulând tranzitoriu între timpul real, în care nu s-ar fi putut petrece, şi cel închipuit că le înghite, cu in termitenţe cu tot, nu se regăsesc eliberate. Încă un motiv pentru a căuta o altă cale de perpetua re spirituală a modelului întocmai posibil. Al detaşării, impusă punte între lumi haotic intersec tate, la limita deşertului, el însuşi mai mult secat, într-o conotaţie individuală fără de sfârşit, punând în cârca fiecărui muritor ce şi cât poate duce, dintre frustrările izbăvitoare. Până ne vor trezi, invariabil într-un plan secund, complici la micimea lor, pretextual întreţinută în para metrii vizuali. Ca să nu poţi întrevedea, dincolo de ceea ce se vede, vreun crez reieşit din ecu aţia inegalităţilor sorţii, la graniţe neconvenţionale, susceptibile trecerii într-o altă dimensiune a existenţei, fără să păşeşti în ea. Într-o altă lume, despre care , nefiind sigur că este, nu-i vei vinde sufletul.

          Tătonări, deloc discrete, ale oniricului, nu reuşesc decât să deschidă porţile acelei lumi, rămasă evident în suspansul discontinuităţii. Cotiturile experimentaliste depăşesc schema clasi că a derapajului temporal şi senzorial dinăuntrul trăirii clinice, în defavoarea celei artistice.  A mintirile, care se perpetuează totuşi ca întâmplate, nu se regăsesc în noi sau, oricum, nu întru totul. Fiinţarea de după ele se supune indulgenţei altui eu, reformat sentimental, în căutarea celui risipit.Intermediar, poate doar contextual, ni se dezvăluie desprinderea temporală a spiri tului, ca o compensare a ceea ce nu putem păstra în prelungirea vieţilor conştiente. Într-o ar monie artistică relativă, pe cât durearea receptării ei, ca o evadare din realitatea necuprinsă în idealitatea imposibilă.

         Am putea, anticipând finalitatea, să condiţionăm prologurile mereu începute ale creaţiei sumedeniei de acte poetice, artistice în fond, care tind să se îndepărteze umbrei primare. Golul dintre noi, dintre mine şi eurile mele recompuse estetic, succesiv, nu neapărat la rând, oricât de neatent cumpănit ar fi, între păcatul facerii creative şi regretele posibile ale autodistrugerii, nu se-mparte la toţi aşa cum am fi bănuit, ci unuia singur. Creatorului numai, păstrătorul ultim al sinelui, reîntors de-un cadran tot mai îngust amintirilor sale. Dezlegat la ochii care, oricum, nu mai ştiu să vadă dinăuntrul fiinţei spre afara universală. Spectrul mental, decisiv în alege rea şi aprecierea universalităţii, va ameliora parţial planurile noastre existenţiale, vulnerabile rătăcirii prin noi înşine.

           Reperele, în atare context, nu pot fi decât de natură divină, subordonând supravieţuirea veşniciei, printr-o constantă a ei, credinţa.  Altă punte posibilă, tainică, deşi poate mai accesibi lă, care-i face pe oameni semenii lor, sursă primară atât a vieţii cât şi a creaţiei, este iubirea. Aceasta, într-un exces al umanizării, dincoace de înveşnicirea ultimă, este, cât poate fi, model al creatorului artistic. Înfăptuit ireal din imagini reale, împrăştiate simptomatic publicului, ce lorlalţi, lectori sau spectatori. Neterminată parcă, într-o anterioară stare celei de sublim, se va desăvârşi închipuirii, transferului de chip, altfel, prin conspiraţia celor implicaţi în percepţia ei. Indiferent de lumile şi vremurile între care pendulează, de la întâiele, libertine în căutarea spiritului prin gândul mai presus faptelor, până la libertatea nemotivată în absolut.

          ,,Pot fi poezie’’, un leit motiv al creaţiei, ce s-ar adeveri prin lepădarea treptată a meteh nelor realistice şi asimilarea unor premise estetice iniţiatice, necesare reidentificării la care tre buie supusă. Nu mai mult decât pentru gratularea creaţiei ca trecere de la o stare dată, a imagi nii sau reflexie a ei, la una ideatică, în încercarea de răscumpărare a îndoielilor artistice, în fond  existenţialiste. Ele nu se pot dizolva decât în sine, dar poate că, împărţite şi împărtăşite celorlalţi, în procesul mai puţin egoist al transcrierii, s-ar învrednici estetic să nu ne mai doară.

Din volumul în pregătire ,,Pretexte în favoarea poeziei’’.

Foto: Andi Spot