Poem cu sirenă

Eu mai speram, cum ştii, la ceas de seară
să îţi desprinzi cuvântul de corali,
dar crengile lor roze mă presară
să îţi mai fiu sirenă lângă mal.
În pieptul meu o scoică îşi păstrează
privirea strânsă-n perla din nisip,
pe genele ei galbene dansează
ce nu mi-ai spus atunci, în niciun chip.
Timidă îmi e vorba: prinde pește
acela care stă lângă năvod;
și prunca verde încă ne primeşte
în chip de algă, dincolo de pod.
E mare-n ochii tăi, ori sunt izvoare?
Sunt lacuri sau sunt apele ce mint
din nou pescarii şi le-ascund prin boare
o cală verde cu urdori de-absint?
Aştept şi caut încă adevărul,
îmi lepăd graiul dincolo de pod,
de nu-mi aşezi lumina ca pe mărul
ce şarpele furatu-l-a, nărod.

Sursa foto: http://cdn.teenink.com/art/Sep09/s_1253046310.jpg