Pocalul limbii noastre

M-aduse-,n taina ta de poezie.
Oglinda care ești: vadul-cuvânt…!
M-aduse-n pocalul limbii noastre
Versuri de lacrimi, pe-obrazul țării, sfânt…!

Cuvintele-ți, drapele pentru mine,
Sunt lacrimă de frumuseți, din stea…!
Sunt lacrimă cu care plâng, prin tine,
Aceeași sfântă cale și dor, de țară…!

Tu ești un cântec de lumini-topite,
În frumuseți ce nu se deslușesc!
Aromă ești a unui tot-ceresc…
Sunt cântec! Pot să tac; ceruri mă țes…!

Am alergat prin viață, prin hățișuri
Și obosisem să mai fiu tumult.
Mă și vedeam de liniști troienită
De neiubire, poate, cel mai mult!

Iar astăzi, ritmuri, aripi,
Plecate sunt să zboare cât mai sus…
Divin e cerul spre care eu te caut
Și înțelesul lui, de noi, e mai presus.

Mi-s aripile largi, de cer…!
Și-s infinit în tot ce simt..!
De ziua Ta, Tu grai al meu, străbun,
Sunt sărbătoare, cântec, în orice alt tărâm!