Nu îi plăcuseră niciodată zilele ploioase. De-a dreptul enervante. Se simțea blocată în nesuferita cutie de chibrituri pe care o împărțea cu alte câteva sute de fețe necunoscute. Iar picăturile alea cădeau pe pervaz răsunând obsesiv și dezintegrându-se ca niște particule. Cineva spunea că cerul plânge cu lacrimi tămăduitoare. De ce ar plânge cerul? El e deasupra tuturor și nimic nu îl lovește, nimic nu îl atinge. Cafeaua era încă fierbinte, singurul lucru bun al zilei, contrastând cu frigul din cameră și de afară și cu gerul din suflet. Nesuferită iarnă a sufletelor. Și nici măcar nu îi plăcea zăpada care acoperă inimile. Cum să o dai la o parte când ea îți face în ciudă și se pune înapoi? Se hotărî să iasă, nu putea să se ascundă la nesfârșit în cutia de carton plouat.
Doar ochi goi pe stradă. Toți se grăbesc dracu știe unde. Te uiți și vezi prin ei. Roboți. Eh, ce știu ei, gândi ea. Mergea fără o țintă anume, cu umbrela ruptă, iar prin cizme apa îi dansa. Știa că e la fel de goală ca ei, care merg grăbiți, lovindu-se unii de alții. Știa că are sufletul atât de gol că o putea sufoca, înghiți. Simțea că amețește. Toată goliciunea aia o apăsa. Îi venea să vomite. S-ar fi oprit să se uite la cer, să-l întrebe de ce plânge, dar nici cerul nu se uita la ea. Ar fi țipat, ar fi plâns, s-ar fi revoltat, dar nu auzea decât claxoanele arogante ale mașinilor. Și-ar fi dorit să se ascundă într-o cochilie de melc din care să nu mai iasă și să își blocheze creierul. Să nu simtă, să nu gândească, să nu existe. Se duse acolo unde se duce toată lumea când vrea să scape de sila de a fi încă unul la număr.
– Știi că nu poți continua la nesfârșit așa, zise el de undeva din spate.
– Așa, cum?
– Fugind. Te mai apucă uneori greața, ceva perfect normal de altfel, nu poți trăi într-o permanentă stare de dolce far niente. Ți se ia. Dar nu poți fugi crezând că totul o să se șteargă. Până la urmă noi, oamenii, suntem ființe grețoase, josnice, trăim în propria mizerie sufletească, deci de unde atâta greață? Ființa noastră abjectă, afundată în prea plinul deșertăciunilor, se îneacă în putregaiul dens al refulărilor.
-Până și noi, cei căzuți în abis, sperăm la mântuire.
– Și ce mântuire aștepți? Cum să ștergi abjectul din om și omul din abject? Am căzut prea jos ca să ne mai ridicăm. Din noroi suntem făcuți și în noroi ne întoarcem. Când noi nu vom mai fi, ce va mai fi rămas din noi? Urme lăsate pe pânza murdară a timpului, unele mai mari, altele mai mici, unele mai drepte, altele mai strâmbe. Și când pânza n-o să mai fie, nici noi n-o să mai fim.
– Oare unde mergem când nu mai suntem? Adică, nu mai suntem, deci nu mai mergem.
– Mergem în Infern, în propriul Infern. Ne înfruntăm cu propriile frici, proprii demoni. Ei ne dau crucea pe care trebuie să o purtăm.
– Nu-mi ajunge sufocarea de aici? Cerul plânge cu lacrimi amare peste noi, noi plângem peste pământul saturat de minciunile și mizeriile noastre. Cine să ne mai suporte?
Sursa foto: pinterest.com