Plete negre

Se dedică pictorului Cornel Flocos, ale cărui relatări despre un vechi obicei funerar au inspirat această schiță literară.

În dimineața în care a uitat numele primului bărbat care o sărutase, Elena nu s-a speriat. Își spuse că trebuie să fie oboseala. Își puse cafeaua în cana albastră, aceea din care bea de douăzeci de ani, și încercă să-și amintească chipul băiatului cu care coborâse într-o vară pe malul Siretului. Își amintea iarba înaltă, mirosul apei, salcia sub care se opriseră și cămașa lui albă umflată de vânt. Numai numele îi scăpa. Cu cât încerca să și-l amintească mai mult, cu atât avea impresia că cineva îl șterge încet cu un burete umed. Durerea de cap începuse cu două săptămâni înainte. Nu era ascuțită și nici apăsătoare. Se muta dintr-un loc în altul, ca și cum ceva mic și viu s-ar fi plimbat înăuntrul craniului. Uneori se oprea în spatele ochilor, alteori în ceafă, iar uneori chiar în creștet, acolo unde, când era copil, bunica o mângâia spunându-i că Dumnezeu îi ține palma pe cap.

Doctorul de familie o primi cu zâmbetul lui obișnuit.

– Ce te aduce pe la mine, Elena?

– Capul. Mă doare capul.

– De când?

– De două săptămâni.

– Cum te doare?

Elena tăcu o vreme.

– N-am cuvinte pentru asta.

– Încearcă.

– Parcă mă doare locul unde nu mai este ceva.

Doctorul își lăsă pixul pe birou și o privi atent.

– Ai amețeli?

– Nu.

– Vezi dublu?

– Nu.

– Ai vărsat?

– Nu.

– Dormi?

– Când tace bufnița.

Doctorul zâmbi fără răutate.

– Ce bufniță?

– Cea care vine în fiecare noapte în nucul din fața ferestrei.

– Poate sunt mai multe.

Elena clătină din cap.

– Nu. Glasul e același.

Consultul nu arătă nimic neobișnuit. Analizele erau bune. Tensiunea, normală. Peste câteva zile făcu și un RMN. Neurologul răsfoi imaginile și îi întinse dosarul.

– Creierul dumneavoastră arată foarte bine pentru vârsta pe care o aveți.

– Atunci de ce uit?

– Ce uitați?

Elena deschise gura să răspundă, dar se opri. Nu-și mai amintea ce voise să spună. Medicul o privi cu un amestec de compasiune și neputință.

– Poate este stres. Sau începutul unei tulburări de memorie. Reveniți peste o lună.

Elena ieși din spital cu dosarul sub braț și cu senzația că oamenii îi vorbeau din ce în ce mai încet, de parcă vocile lor veneau dintr-o cameră aflată foarte departe. În aceeași după-amiază porni spre marginea satului, unde locuia Mărioara. Bătrâna era văduvă de aproape treizeci de ani și nu avea copii. Oamenii spuneau că știe plante, rugăciuni și lucruri pe care nu le mai învață nimeni. Unii râdeau de ea. Cei mai mulți se duceau la ea pe ascuns. Mărioara nici nu o pofti în casă. O privi o vreme fără să spună nimic, apoi întrebă:

– De când te doare?

– De două săptămâni.

– Din noaptea cu furtuna.

Elena simți că i se răcesc palmele. În noaptea aceea vântul smulsese câteva țigle de pe șură, iar dimineața găsise ușa podului întredeschisă.

– Da… atunci a început.

Bătrâna încuviință din cap.

– Atunci ți-a luat-o.

– Cine?

– Bufnița.

Elena zâmbi neîncrezătoare.

– Ce să-mi ia o bufniță?

– Viața, adică părul.

Atunci zâmbetul îi pieri. În podul casei avea o cutie de tablă, rotundă și ruginită pe margini. Mama îi dăduse cutia în ziua nunții.

– Să nu arunci niciodată părul din pieptene, îi spusese. Îl strângi aici. La moarte îți vor face o pernă din el. Capul trebuie să se odihnească pe tot ce a fost al lui.

Elena nu râsese niciodată de obiceiul acela. După fiecare spălat pe cap, pe vremuri cu leșie, mai târziu cu șampon, aduna firele rămase în pieptene și le așeza în cutie. Uneori le privea. I se părea că firele bătrâne arătau altfel decât cele tinere. Cele de la douăzeci de ani aveau luciu. Cele de după moartea soțului erau mai aspre. Cele albe păreau mai grele. În ultimul timp uitase de cutie. Dar cu două săptămâni înainte, când urcase în pod după niște borcane, i se păruse că ceva nu e în ordine, acum parcă își amintea cutia deschisă, răsturnată și golită. Sau începea să inventeze amintiri de acum?!

– A făcut cuib, spuse Mărioara.

– Unde?

– Dacă ai ști unde, nu te-ar mai durea capul.

Elena oftă.

– Vorbești în ghicitori.

– Nu. Tu ai uitat limba în care se spune adevărul.

Bătrâna ridică un fir de păianjen dintre două scânduri și îl lăsă să plutească în lumină.

– Fiecare fir de păr ține minte câte ceva.

– Cum să țină minte?

– Așa cum inelele unui copac țin minte seceta și ploaia.

Elena tăcu.

– Într-un fir rămâne primul sărut. În altul, râsul copilului. În altul, mirosul mamei. În altul, ziua în care ai crezut că lumea întreagă te iubește. Când omul pierde un fir, nu pierde amintirea. Dar când altă vietate începe să-l roadă…

Bătrâna nu-și termină vorba.

– Ce se întâmplă?

– Se subțiază lumina din amintire.

Elena râse, dar râsul îi muri repede pe buze. Voia să-și amintească râsul tatălui. Nu mai putea. Îi vedea fața. Îi vedea mustața. Îi vedea mâinile mari. Numai râsul dispăruse, de parcă omul acela nu scosese niciodată un sunet pe lume. În seara aceea, când se întoarse acasă, bufnița era deja în nuc. Nu cânta. Părea că mestecă.

Tac.

Tac.

Tac.

Ca două ciocuri mici lovind încet ceva uscat.

Elena își duse mâna la tâmplă. Durerea se întoarse în același loc. Și, fără să știe de ce, începu să plângă după un lucru pe care nu și-l mai amintea. A doua zi, Elena urcă în pod și deschise cutia. Părul era acolo. Îl atinse cu teamă. Era moale, ușor și mirosea vag a leșie, a busuioc și a anii în care fusese tânără. Îl răscoli cu degetele, apoi îl numără fără rost, ca și cum ar fi putut afla dacă lipsea vreun fir. Nu lipsea nimic. Închise cutia și coborî mai tulburată decât înainte. În zilele următoare începu să uite lucruri pe care nimeni nu le-ar fi putut observa. Își amintea că îl iubise pe soțul ei, dar nu mai putea simți iubirea aceea. Știa că, într-o primăvară, plânsese de fericire când îi înfloriseră cireșii, însă nu-și mai putea închipui de ce înflorirea unui pom ar fi făcut un om să plângă. Își amintea că își ținuse fiul în brațe când era nou-născut, dar brațele îi păreau acum goale chiar și în amintire.

În fiecare noapte, bufnița venea în nuc. Nu cânta. Mesteca.

Tac.

Tac.

Tac.

Cu fiecare sunet, Elena simțea în tâmple aceeași înțepătură. Începu să cutreiere pădurea. Întreba pădurarii dacă văzuseră cuiburi de bufniță. Întreba copiii care umblau după fragi. Întreba ciobanii. Toți ridicau din umeri.

– Bufnița își ascunde cuibul de omul care îl caută.

Într-o seară, când luna era atât de subțire încât părea o zgârietură pe cer, pasărea zbură din nuc fără să scoată niciun sunet. Elena o urmă. Merseră mult prin pădure, până când copacii deveniră atât de bătrâni încât scoarța lor semăna cu pielea unor oameni adormiți în picioare. Acolo îi văzu. În stejari atârnau zeci de cuiburi împletite din păr omenesc. Șuvițe negre, albe, castanii, roșcate, legate unele de altele ca niște rădăcini crescute spre cer. În fiecare cuib se mișcau pui de bufniță. Nu ciripeau. Rodeau. De fiecare dată când un cioc rupea un fir, Elena simțea o înțepătură în cap. Atunci uită mirosul salcâmilor din curtea părintească.

Alt fir.

Uită glasul soțului.

Alt fir.

Uită căldura primului sărut.

Căzu în genunchi.

– Opriți-vă…

Din întuneric ieși Mărioara, ținând o lumânare.

– Nu se vor opri.

– Acela este părul meu!

Bătrâna privi cuiburile.

– Nu. Este timpul tău.

Elena nu înțelese. Într-un stejar bătrân recunoscu panglica albastră cu care legase odinioară cutia. Fără să mai asculte, își vârî mâinile în cuib și trase afară ghemul de păr. În clipa aceea, pădurea se umplu de un țipăt atât de puternic încât frunzele începură să cadă. Părul se desfăcu în palmele ei. Nu în fire. În sute de imagini. Își văzu mama tânără pieptănând-o. Își văzu tatăl râzând. Își văzu soțul în ziua nunții. Își văzu copilul dormind. Toate imaginile se ridicară din ghem ca niște fluturi de lumină. Apoi se stinseră una câte una. Nu numai din mintea ei. Din lume. Era ca și cum nimeni nu le mai ținuse vreodată minte.

Mărioara îngenunche lângă ea.

– Ce-ai făcut…

– Mi-am luat înapoi amintirile.

– Nu.

Bătrâna clătină încet din cap.

– Bufnițele nu ți le furau. Le păzeau.

Elena o privi fără să înțeleagă.

– Fiecare amintire moare încet în om. Dacă rămâne numai în mintea lui, piere odată cu el. Părul însă o păstrează vie până la moarte. De aceea femeile își strâng firele în cutie. Nu pentru învierea trupului, ci pentru învierea vieții pe care au trăit-o.

Elena își coborî privirea spre palme. Nu mai ținea nimic. Doar câteva fire cenușii. În clipa aceea nu-și mai aminti cine este. A doua zi au găsit-o pe prispa casei, privind spre nuc. Zâmbea tuturor ca unor străini. Când o întrebau cum o cheamă, ridica din umeri. Nu-și mai știa nici numele. Peste trei luni muri liniștită. După înmormântare, femeile satului urcară în pod după cutia cu păr, ca să-i umple perna morții. Când ridicară capacul, rămaseră fără glas. Cutia era plină până la margine. Niciun fir nu lipsea. Părul era așezat exact cum îl pusese Elena de-a lungul vieții. Numai Mărioara nu păru mirată.

Închise încet capacul și spuse:

– V-am zis că bufnițele nu fură părul.

– Atunci ce rod în pădure? – întrebă una dintre femei.

Bătrâna nu răspunse. Se uită spre nucul din curtea Elenei. Pe cea mai înaltă creangă stătea aceeași bufniță. În gheare ținea un pieptene vechi de lemn. În lumina amurgului, pieptenele nu avea dinți. Avea degete omenești. Bufnița începu să-și treacă încet ciocul printre ele, ca și cum ar fi pieptănat pe cineva nevăzut. Atunci Mărioara înțelese ceea ce nu înțelesese o viață întreagă. Bufnițele nu făceau cuiburi din părul femeilor. Femeile erau cele care, fără să știe, pieptănau în fiecare seară părul morții. Și fiecare fir pe care îl păstrau cu grijă nu era un fir căzut din capul lor. Era o zi din viață pe care moartea o smulsese înainte de vreme și o ascunsese, răbdătoare, până când omul avea să vină singur să se odihnească pe ea.