Pierduți în pustiu…

Voi reuși oare să epuizez iubirea noastră prin scris? Punctele de suspensie pot indica oare un va urma .. oare pentru noi va mai urma ceva? sau poate punctul va fi sfârșitul nostru.

Iubirea noastră a fost încă de la început umbra unui mister. S-a consumat în tăcere, ferită de restul lumii ..doar tu și eu..

Serile ploioase și întunecate erau luminate doar de scânteia din privirile noastre … și focul din inima noastră ținea aprinsă speranța împlinirii în doi. Diminețile geroase de iarnă ne găseau mai mereu îmbrățișați… căldura noastră a dezghețat infinita întindere de gheață..

Pustietatea în care ne-am refugiat, singuri, fără vreo urmă de regret după banalitatea din care am evadat s-a transformat în scurt timp, în apă … și flacăra inimii a fost stinsă treptat, lăsând în urma doar scrum.. și mult fum.. Atât de mult încât te-am pierdut… speram să te revăd seara, când luna se reflecta în apa rece

Te simțeam și nu puteam sa te ating… Îți auzeam respirația și .. cred că-ți simțeam și parfumul, dar era prea puternic mirosul de fum.. poate mă înșelam.. Te strigam, dar nu îmi auzeam nici eu glasul.. și așa te-am pierdut definitiv.

Iar acum, te scriu pentru că mi-e dor. Te scriu cu gândul că va dispărea iubirea noastră odată cu mărturisirile mele… dar parcă ele te aduc tot mai aproape, din ce în ce mai des, cu o intensitate din ce în ce mai mare. Scriu ca să te uit și totuși ești mai prezent cu fiecare cuvânt.

Fiecare amintire a noastră e scrisă cu lacrimi șiroaie pe obrajii reci.. așezată în coltul în care m-am ascuns în ziua în care ai plecat.. Toate gândurile îmi sunt la tine.. lacrimile au gust a tine.. Orice lucru ating îmi amintește de tine.

Parfumul tău încă mai face sufletul meu să tresară. Mă sperie gândul că poate am căzut într-un somn adânc și tu ești lângă mine… și atunci mă uit agitată, cu disperare în jurul meu.. Văd oameni.. Totul e cât se poate de real.

Mi-e frig, dar totuși, simt cum curg apele pe mine.

Îmi arunc mâna în buzunar să-mi scot o țigară. Pachetul e gol și îl arunc nervoasă pe jos, dar mai găsesc ceva. O cheie. E cheia de la apartamentul tău. N-am mai fost acolo de câteva luni. Întâmplător eram la câteva străzi distanță și mă grăbesc spre tine. Poate că ai trecut pe acasă. Cum de nu mă gândisem până acum?! Intru cu grabă în bloc și iau liftul. Mă văd în oglindă. Părul nearanjat, rimelul curs, cu un roșu șters pe buze, ochii roșii de la oboseală.. îmi vine să plâng. Arăt groaznic.

Deschid ușa și găsesc totul la fel cum am lăsat la începutul verii.. Sticla de vin roșu aruncată pe jos, covorul alb pătat de vin, paharele sparte, petale de trandafir uscate și haine peste tot. Găsesc biletul pe care l-am scris în grabă, în caz ca reușea cineva să intre în casă, anunțând plecarea noastră misterioasă.. Totul era neschimbat… Nu fusese nimeni aici.

M-am dezbrăcat și m-am întins în pat.. am adormit cu greu..

M-am trezit dimineața târziu, mi-am făcut o cafea tare și am plecat. Nu-mi amintesc dacă am închis ușa..

Acum, stau singură pe bancă. E frig și plouă mărunt… E toamnă iar. Un dor nebun mă apasă și plâng. Nu mai pot fără tine. Mai fumez o țigară și plec… plec să te caut. Vreau ca primăvara să ne găsească îmbrățișați.

Așteaptă-mă! Vin la tine…