Irene 
A fost odată ca niciodată un pescar sărac ce avea nevastă și cinci copii mititei. Locuiau într-un sătuc sărăcăcios, aflat aproape de malul mării, acolo unde se unea cerul cu apa. În fiecare dimineață, omul pleca devreme de acasă, până nu răsărea soarele, scotea barca pe mare, se urca în ea, plutea unde era apa mai adâncă și arunca undițele cu fir întins în valuri, ca să prindă pește.
La vremea prânzului, pescarul strângea tot peștele prins și mergea la piață să-l vândă. Cumpăra la schimb făină, fasole și cartofi cu care să-i hrănească pe cei de acasă. Toată familia trăia din pescuit, așa că atunci când prindea mult pește, în casă era sărbătoare.
De dimineață, pescarul era supărat. Toată ziua de ieri prinsese doar doi pești și nu i-a mai vândut, i-a dus acasă la copii să-i mănânce, fiindcă erau cam lipsiți în acea perioadă.
-Tătucă, ia-mă și pe mine la pescuit, s-a auzit glăsciorul subțirel al celui mai mititel dintre copii, un băiat bălai și cu ochi zâmbitori. Am să fiu tare cuminte, vreau să te ajut!
Pescarul a privit cu drag la Petrișor, căci așa-l chema pe micuțul care nu avea somn. Pe urmă s-a gândit: „de ce să nu-l iau cu mine? Vorbesc cu el și așa trece timpul mai iute…”
-Hai și tu, copile! Azi nu stau mult la pescuit. Nevastă, dă-i ceva de îmbrăcat.Trebuie să plecăm repede. În curând răsare soarele.
În timp ce restul copiilor nici nu se treziseră, Petrișor a plecat voinicește în urma tatălui. Când au ajuns la malul mării, Petrișor s-a urcat cuminte în barcă, așteptând ca tatăl său să vâslească spre locul unde trebuiau să arunce undițele. Copilul privea cu încântare cum se scaldă în mare minunatele raze ale soarelui care răsărea în toată splendoarea lui.
După câteva ore de pescuit nu prinseseră încă nici un pește. Așezat în spatele bărcii, tatăl aștepta răbdător, cu ochii la firul undițelor. Ghinion! Nu scotea din apă nici măcar un pește mic și amărât. Petrișor a privit cum se joacă valurile până când a obosit și… a adormit. Atunci, a început să viseze.
Se făcea că apa mării se mișca ușor în jurul bărcii și aducea peștii tot mai aproape și mai aproape. Din apă a ieșit zâna mării. Avea ochii mari, părul roșcat, lung și ondulat, atât de frumoasă era, cum băiatul nu mai văzuse pe nimeni vreodată.
Ea a venit lânga barcă și a scos din apă mâna albă ca laptele în care avea un bănuț de aur pe care l-a pus în palma lui Petrișor. Apoi, fără să spună ceva, a dispărut, alunecând fără zgomot în apă, în timp ce-i zâmbea lui Petrișor.
-Petrișor, hai! Ce faci? Ai adormit, copile? Petrișor! Hai să mă ajuți! îl striga tata.
-Imediat, tată! a sărit Petrișor și cum a deschis ochii, a văzut că în mână avea banul de aur de la zână. ,, Ia te uită! Nu a fost vis!” s-a gândit el și a băgat banul în buzunar, grăbindu-se să-și ajute tatăl.
Avea și de ce să se grăbească. O mulțime de pești se apropiau și săreau singuri din apă în barcă, așa că pescarul îi adună repede într-un sac.
-Ha, ha! Uite ce mult pește! Petrișor, copil norocos ce ești! s-a bucurat din inimă pescarul. Vom avea de mâncare!
Au adunat toți peștii din barcă și sacul s-a umplut. Au mulțumit lui Dumnezeu pentru acest dar, apoi pescarul fericit a strâns undițele și a vâslit spre mal. Cu sacul cu pește în spate, s-au dus direct în piață. Negustorii s-au mirat când au văzut așa marfă frumoasă și au plătit bani mulți pe pești.
-Hai Petrișor, să mergem să cumpărăm ce ne trebuie pentru acasă! a spus tatăl, bucuros să vadă atâția bani.
-Haidem, tătucă!
Au cumpărat un sac mare de cartofi, ulei, făină, zahăr, brânză, nuci, mere și hăinuțe pentru copii. S-au grăbit să meargă spre casă, abia ducând sacii încărcați. Văzându-i venind, frații mai mari le-au ieșit înainte ca să-i ajute.
-Tiii, ce de bunătăți ați adus! V-a mers bine la pescuit, tătucă! se bucurau copilașii.
Ajutată de fetița cea mare, mama a sărit să gatească de mâncare și în casă a început să miroasă bine. Au mâncat cu toții până s-au săturat, apoi, veseli și cu ochii strălucitori, la lumina focului, s-au așezat la povești. Pescarul a spus nevestei tot ce se întâmplase în acea zi și ce mare noroc a dat peste ei.
-Să știi tu nevestică dragă, că nu am văzut în viața mea să sară peștii singuri într-o barcă!
– Mare minune bărbate, a răspuns uimită nevasta. Oare o fi de bine?
-Ia nu mai cobi, muiere! Sigur că-i de bine…
Petrișor norocosul, se uita încurcat la ei.
-Ia spune copile, de ce te frămânți așa? îl întrebă tatăl.
Petrișor a scos din buzunar banul de aur de la zână și l-a pus pe masă. Banul strălucea de-ți lua ochii.
– Ia uite, altă poznă! De unde ai banul acesta, copile? a spus tatăl după ce și-a revenit din uimire.
– Apoi să știi că mi l-a dat zâna, tătucă! a zis Petrișor hotărât.
– Care zână, măi copile? Doar cu mine ai fost toată ziua. Eu n-am văzut nicio zână!
– Ba a venit la mine când erai tu cu spatele, tătucă. Ea a chemat peștii în jurul bărcii și tot ea mi-a pus banul ăsta în mână. Și era frumoasă tare, tătucă… și așa frumos râdea…a zâmbit Petrișor.
Pescarul și nevasta lui s-au uitat și iar s-au uitat la banul de aur, minunându-se. Nu știau ce să facă cu el, căci așa bogăție nu mai ținuseră în mână toată viața. Au hotărât să-l păstreze pentru zile mai grele. Au dus la culcare copiii, dar de ei nu se lipea somnul, tot cu gândul la acea zi grozavă.
– Să știi că a venit norocul și la noi în casă, nevastă. De acuma ne-o fi și nouă bine.
– Așa e! Chibzuiți cum suntem, putem trăi liniștiți un an de zile din banul ăsta, a spus nevasta. Cred că Petrișor e norocul nostru, bărbate. Bine ar fi să-l iei și mâine la pescuit, să vedem ce s-o mai întâmpla.
Zis și făcut. Petrișor a mers și a doua zi cu tatăl lui … și a treia zi… De fiecare dată venea zâna și-i aducea câte un bănuț și uite așa s-au adunat trei galbeni în punga norocosului Petrișor. Dar a patra zi, pe cand erau iarași în barcă, zâna i se arătă ca de obicei și îi spuse :
-De când te-am văzut prima dată, eu te-am îndrăgit, Petrișor. Pentru că eu nu am copii, vreau să te duc în împărăția mea. Spune lui tată-tău să ia mâine de acasă o căldare mare, să o pună în barcă și să o aducă aici. Eu am să o umplu cu bani de aur în schimbul tău.
Petrișor s-a trezit speriat de ce auzise. Nici urmă nu era de zână, nici de pește.
-Tată, mi-a spus zâna că vrea să mă ducă în împărăția apelor. Și mi-a spus să aduci o căldare mare pe care să ți-o umple cu bani de aur în schimbul meu.
-Vai de mine, ce spui tu acolo, copile? Cred că ai visat urât, a spus tatăl speriat.
A lăsat totul baltă și a plecat repede acasă. A povestit nevestei visul lui Petrișor.
-Vai de noi! Doar lăcomia noastră, nevastă, ne-a adus aici. Nu trebuia să mă las înduplecat să iau băiatul la pescuit. Zâna aceea nu ne vedea copilul, dacă rămânea acasă. Poate o fi crezut că noi suntem așa de hapsâni după comori, încât să ne vindem băiatul pe bani?
– Vai ce necaz! Noi nu avem copii de vânzare! plângea mama cu lacrimi amare.
– Uite ce zic eu, nevastă. Mâine mă duc singur la zână, fără căldare și fără Petrișor. Am să-i spun că nu avem copii de vândut. Iar Petrișor va rămâne acasă de acuma, nu o să mai meargă cu mine pe mare.
– Așa să faci, bărbate! Uite, ia și cei trei bani de aur, să-i duci înapoi zânei. Nu vrem nici un ban de la ea. Mai bine săraci și fericiți.
Dimineață în zori, pescarul a plecat cu barca pe mare, la locul obișnuit și a început a striga:
-Zână, zânuță, te rog arată-te! Zână, zânuță, ți-am adus banii înapoi!
Din valuri a ieșit frumoasa zână, care se uita încruntată la pescar.
-De ce strigi și îmi tulburi apele? Ai adus căldarea pentru bani?
– Nu te supăra, mărită zână. Căldarea n-am adus-o! Petrișor nu-i de vânzare nici pe o mie de căldări cu aur! a spus pescarul.
– Cutezi să mi te împotrivești? s-a mâniat zâna. Ai uitat că din apele mele trăiești? Dacă nu mai prinzi pește muriți cu toții de foame!
– Știu asta, mărită zâna. Dar mai bine murim decât să rămânem fără copil.
– Atunci, așa să fie! De astăzi, nici un pește din apele mele nu se va prinde în undița ta. Dispari, să nu te mai văd în ochi! a zis zâna, pierind fără urmă.
Pescarul a plecat necăjit către casă. Povestind nevestei și copiilor tot ce spusese zâna, tare se întristară cu toții, dar … când văzură că le rămăseseră cei trei bani de aur pe care zâna nu-i luase înapoi, le mai veni inima la loc.
Zilele treceau una câte una. Pescarul se trezea ca de obicei de dimineață și mergea la pescuit în locurile știute, dar nici un pește nu se mai prinse în undițele lui. Acasă, proviziile erau pe terminate, așa că se gândea să vândă primul bănuț de aur.
Într-o noapte, a început furtună mare. Vântul de la apus a suflat amarnic, răscolind marea. Valurile înalte spumegau și se loveau de mal cu putere, iar pescărușii zburau în cerc deasupra lor, țipând. Pescarul nu putea ieși cu barca în larg pe asemenea vreme.
– Eiii, marea e tare agitată, nevastă, a spus el. Nu intru astăzi în apă, merg să văd dacă a scos furtuna ceva la mal.
– Merg și eu, tată! Ia-mă și pe mine, ia-mă! l-a rugat Petrișor. Tare mi-e dor de mare, e mult de când nu am mai văzut-o.
Și atât l-a rugat, până când pescarul s-a înduplecat.
– Bine, copile. Dar să nu cumva să pășești în apă, să nu te vadă zâna!
Pescarul a pus pe umăr un coș de nuiele. Au mers la malul mării ca să culeagă ce aruncaseră valurile pe țărm în timpul furtunii. Pe nisipul ud erau o mulțime de crabi, scoici și peștișori, numai buni de dus acasă și de mâncat. În timp ce îi adunau, Petrișor a auzit un zgomot ca un plâns ușor. Curios, a căutat în jur. Ce să vezi, în spatele unei stânci, a găsit un delfin, ce rămăsese blocat pe nisip, departe de apă.
– Copile, scapă-mă te rog! Trebuie să ajung înapoi în mare, de unde m-a scos furtuna. Nu mai trăiesc mult fără apă… doar cinci răsuflări mai am…
– Imediat te ajut, Delfin dragă. Dar singur nu pot! Stai să-l aduc și pe tata, că are putere mai mare.
Zis și făcut. Petrișor a mers după tată-său.
– Hai, tată, hai repede! Uite, delfinul a fost aruncat de valuri pe plajă și acum moare.
-La treabă copile! Hai să săpăm! a sărit tata în ajutor.
Suflecând mânecile au pornit amândoi să sape gropi în nisip, unul de o parte și celălalt de cealaltă parte a lui Delfin, să facă loc ca să poată veni valurile. Petrișor săpa cât putea de repede. Unghiile de la mâini i s-au rupt și degetele sângerau, dar muncea înainte fără să bage de seamă. Încet-încet, groapa se mări, apa pătrunse în jurul delfinului și acesta reuși să alunece înapoi în mare.
– Am reușit! Am salvat pe Delfin, tată! a strigat Petrișor cu lacrimi de bucurie în ochi.
– Vă mulțumesc, a spus Delfin. Dacă nu erați voi, până aici îmi erau zilele.
Tocmai atunci, venea ca o vijelie zâna apelor, care s-a repezit plângând la Delfin.
– Delfin, frățioare, am aflat că în mare primejdie ai fost!
– Ba, să știi că eram mort de mult, surioară, de nu erau oamenii aceștia să mă scape! a oftat delfinul.
Auzind aceasta, zâna a plecat capul rușinată. Apoi a spus:
– Voi l-ați salvat… Delfin este fratele meu și nu poate trece o zi fără să-l văd, altfel mă sting de dorul lui.
– Și noi am păți tot așa, dacă nu l-am avea pe Petrișor, a spus trist pescarul.
-Of, tare v-am supărat când am vrut să-l cumpăr pe Petrișor, a zis zâna. Locul lui este acasă. Acum înțeleg cât am greșit.
Drept răsplată pentru că l-au salvat pe Delfin, zâna le-a dăruit mult aur și pietre prețioase.
– Pescarule, de astăzi înainte, tu și norocoșii tăi copii veți pescui liniștiți în apele mele. Bărcile voastre vor fi întotdeauna pline cu pește și nu veți mai avea nicio supărare cât timp veți trăi.
Așa a fost. Au trăit fericiți și în bună pace până la adânci bătrâneți. Dacă mergeți în vizită, îi veți găsi și azi împreună cu Delfin și cu Zâna!
Sursa foto: cdn.pixabay.com
