Constanța Popescu 
Nevoia mea de a îmbrăca rochia cu primăvară,
pictată pe retina-ți dependentă de culoare,
cusută direct pe tăcere,
mă țese de singurătate,
ca varul de perete.
Nu m-am transformat,
pentru că Dumnezeu
mai avea un scenariu de rezervă,
ca să țină bucuria înlănțuită,
început cu deja sfârșit
și între ele, noi, ca firele de nisip
după furtună,
curați, ca o lună plină, așteptând.
Iată, după colțul zilelor,
mai erau anotimpuri neîncepute…
