Penumbra (II)

Iuliana mă aştepta în apartamentul lor de la ultimul etaj. S-a bucurat când i-am întins o sticluţă cu lichior de caise, două pachete de Kent şi un pachet de cafea naturală. Cafeaua şi ţigările le procurasem de la un remorcher iugoslav din port. Mi-a zis că se pregătea să pună ibricul cu nechezol (cafeaua amestecată cu năut din comerţ) pe aragaz, dar în situaţia dată, cât timp aveam să mă îmbăiez, ea va face o cafea adevărată pe care, se înţelege, o vom sorbi pe îndelete împreună cu lichiorul. Când am ieşit din baie, proaspăt şi viril, aşa cum mă simţeam, m-au întâmpinat aburii parfumaţi ai cafelei puse în ceşti. Nu am ajuns însă până la măsuţa unde era ceştile şi păhăruţele de lichior că uscata mi s-a şi aruncat în braţe. Am început să ne dezbrăcăm unul pe altul, ca în filmele americane, aruncând hainele pe jos, în timp ce mergeam cu spatele, trăgând cu coada ochilor la canapeaua aşezată lângă perete. Am vrut s-o împing pe canapea, dar mi-a cerut să am puţină răbdare, că doar nu veneau turcii şi nici măcar văr-miu, care se afla chiar atunci în trenul de Bârlad, care-l ducea spre Bereşti, acolo unde locuiau părinţii ei. A scos din lada canapelei un cearceaf alb scrobit şi două perne. Pe neaşteptate, răsucindu-se ca un titirez, după ce bătuse puţin pernele cu palma, cu o forţă pe care nu i-aş fi bănuit-o în corpul ei plăpând, m-a răsturnat cu spatele pe albul scorţos al cearceafului. Ca o maimuţă s-a căţărat pe mine, plimbându-şi limba ţinută între dinţi pe corpul meu, mai înfingându-şi dinţii din loc în loc. Tot ce-a urmat a fost numai la iniţiativa ei. A trebuit să recunosc, în sinea mea, că niciodată nu mă simţisem mai al naibii de bine. În schimb, la sfârşit, mă simţeam umilit şi doream să plec. Când m-a văzut ridicându-mă ursuz, ghicindu-mi intenţia, mi-a arătat obrazul: “Gata, ne punem pălăria şi plecăm? Aşa merge treaba, vă faceţi mendrele şi apoi fugiţi? Fii politicos şi stai să bem cafeaua împreună”. M-am conformat în silă, cu gândul la fraierul de văr-miu care-şi luase muiere aşa abraşă. M-a tocat cu vorbele în continuare, uitând că ea mă agăţase. Când nu am mai suportat şi m-am ridicat mut de pe scaun, nu a mai protestat şi m-a condus spre ieşire. Aveam mâna pe clanţă, dar n-am deschis uşa. În ultima clipă, tulburat de sentimente contradictorii, mi-am zis că nu puteam pleca ca de la un gard. M-am întors, răsucindu-mă pe călcâie, ca să-mi iau rămas bun. Surprinsă, s-a ridicat pe vârful picioarelor. M-a sărutat sub gulerul cămăşii, apucîndu-mi uşor pielea cu dinţii. Dorinţa de o o avea iarăşi, acolo şi imediat, mi-a alungat toate cuvintele pe care voiam să i le spun, bune sau rele. Uşoară cum era, am săltat-o în aer, trântind-o cu putere de uşa de intrare în apartament. Nici măcar nu a icnit. Mi-a şoptit transfigutată: “Aşa dragul meu, aşa!” S-a apucat apoi să facă ce ştia atât de bin, să-şi înfingă în mine dinţii ei mici şi ascuţiţi de vampiroaică, ronţăindu-mi pieptul ca pe o acadea.

Acasă, scoţându-mi cămaşa şi uitându-mă în oglindă, am început să-mi număr urmele de dinţi de pe piept. Mai întâlnisem până atunci „pocnitori”, aşa cum li se spunea în gaşca noastră de băieţi tomnatici femeilor cu apetit sexual ridicat, dar nici una ca nevasta vărului meu de-al doilea. A fost singura dată când am avut de-a face cu ea şi nici că am mai văzut-o de atunci. Peste un an, când am auzit că vărul divorţează, m-am bucurat. L-ar fi mâncat de viu până la urmă. În ceea ce mă priveşte, m-am simţit uşurat de parcă mi s-ar fi luat o greutate de pe inimă.

Merită să amintesc ce s-a întâmplat a doua zi. Astăzi mi se pare amuzant, dar atunci mi-a cam venit să intru în pământ. Înainte de a pleca în oraş, unde urma să mă întâlnesc cu vechii mei prieteni din Piaţa Veche, trebuia să mă spăl puţin. Mi-am luat ligheanul plin cu apă, pe care-l aveam în curte, ca să se încălzească la soare, şi l-am pus pe un taburet. Pe când fornăiam pe nări, aruncîndu-mi din pumni apă pe spinare, am auzit-o pe mama:

-Ce-s cu vânătăile alea pe tine?

Coborându-mi bărbia în piept, mi-am cercetat pectoralii anemici. În locul urmelor de dinţi apăruseră  mici pete vineţii, una lângă alta. Înjurând-o în gând pe sfrijita nărăvaşă a vărului meu de-al doilea, i-am îngăimat mamei ceva în doi peri şi înroşindu-mă, am dispărut cu tot cu lighean din faţa ei.

*

Când a intrat constănţeanul în cameră, fără să bată la uşă, cred că pluteam între două ape. M-a atins uşor pe umăr.

 -Ce vrei? l-am întrebat cu severitate, cu ochii întredeschişi.

-Mă gândeam că le soileşti şi trebuie să-ţi dau iar deşteptarea ca în dimineaţa asta. Te-ai înţolit deja? Stai că m-am prins! Te-ai trântit în pat de cum ai intrat pe uşă, chior de somn cum erai după băuta de azi-noapte, şi ţi-o fi tras imediat moş Ene genele-n jos ca pe obloane. Instant, nu-i aşa? Nici n-ai mai apucat să te dezechipezi, aş zice. Parc-ai avea aceleaşi bulendre pe matale.

-Ce să-mi tragă? l-am întrebat buimac, uitându-mă, fără să înţeleg, la hainele uscate de pe mine.

Avea dreptate brunetul. Eram îmbrăcat cu aceeaşi blugi şi aceeaşi cămaşă pe care mai devreme, când venisem ud până la piele din oraş, cu pizza la subraţ, la 14.30 (ţin minte ora pentru că mă uitasem la ceas), le-am scos de pe mine, fleaşcă cum erau, şi le-am intins pe spătarul unuia din cele două scaune din cameră. Nu mai înţelegeam nimic. Trecuseră doar două ore de atunci, iar de la plecarea Marianei din cameră poate doar câteva minute. De ce eram îmbrăcat şi hainele de pe mine erau uscate?

 -Ei, nene, ce ai? Ţi s-au înecat corăbiile? mă întrebă Nicu, după ce mă ridicasem şi stăteam pe marginea patului, uitându-mă-n gol.

Drept răspuns am sărit în picioare, repezindu-mă glonţ la coşul de gunoi. Nici urmă de pizza pe care o aruncasem. În baie, unde am fugit după aceea, cele două prosoape, schimbate de camerisă după plecarea noastră în oraş, atârnau perfect uscate pe suporţi.

-Căpitane, te-ai înnegrit la faţă mai rău decât fundu’ ceaunului în care face nevastă-mea mămăliga. Eşti dus rău! Ce, pana mea de vultur, ai visat aşa de nasol? Ai pierdut ceva de te-ai repezit aşa turbat la coşul de gunoi?

-Nu mai ştiu. Am să te întreb ceva acum şi vreau să-mi răspunzi cât se poate de sincer. Ai prins autocarul după ce ne-am despărţit în oraş?

-Lejer de tot.

-Ai remarcat dacă…dacă blonda s-a urcat?

-Păi, tocmai asta aveam de gând să-ţi spun din prima, dar m-ai zăpăcit de cap şi mi-am uitat vorba. N-o să-ţi vină să crezi. Numai ce mă urcasem şi mă aşezasem pe un scaun de la geam când am bunghit-o urcând. Nu s-a aşezat în spatele meu, unde ştii că avea locul, ci lângă mandea.

-Eşti sigur că nu ai confundat-o?

-Da, bre! Ce, sunt paliu[1]? Să moară mama dacă te mint. Mi-a zis apoi ceva de amica ei. Cum ai botezat-o matale, că nu-mi vine în devlă[2] acum?

-Coadă de Cal.

-Mi-a spus că doamna Cal a rămas în oraş ca să viziteze, ăă…zii să-i zic, clădirea aia  barie şi rotundă, aia de zici că-i în demolări, numai găuri de jur împrejur.

-Colosseum.

-Îhâm! Mai mulţi au rămas, nu numai ea. Am plecat spre hotel cu maşina plină doar pe jumătate.

-Treci peste amănunte. Mă interesează dacă ţi-a zis ceva despre mine.

-Păi, sincer să fiu, pot zice că ai cam rasolit-o cu ea, nene. Finito! A început prin a ne porcăi pe amândoi, că, una alta, nu-i nimic de căpăţâna noastră şi…şi cum am putut să credem că ele, adică ‘mneaei şi constipata cealaltă, Coadă de Iapă, ar fi nişte femei de moravuri uşoare, adicătelea nişte bagabele, mă înţelegi? Cum aşa, am protestat, nici nu mi-ar fi trecut prin glagorie să vorbesc aşa buruienos despre ele, dar ea-i tot dădea din clanţă că ştie ce ştie, i-a spus doar profesoara de engleză cum plănuiam să le-o punem cât mai repede şi degrabă, eu însă l-am luat pe nu şi nu în braţe. Am dat-o după aceea cotită, întrebând-o cine-i profesoara de engleză, poate mă învaţă şi pe mine să ciripesc în păsăreasca asta. Păi, îmi zice, nu le ştii pe cele două surori? Care, zgripţuroaicele alea două, îmbrăcate de la second hand? Lumea moare de cald şi ele umblă-n paltoane, duduie! Sunt şi dilimane pe deasupra! Nu, îmi răspunde ‘mneaei la mişto, cică-s pardesie, nu paltoane, se cunoaşte că n-ai habar de croitorie. Ce-am însă cu bietele femei, de le împroşc cu noroi? Asta chiar mi-a plăcut, împroşcatul ăsta cu noroi, vreau să zic. Am să notez vorbele astea în carneţelul pe care l-am luat după cum mi-ai recomandat ieri, alaltaieri la…la…

-San Marino.

-Exact. Ce le mai ţii minte matale! Stai să vezi, că acuşi uit de la mână pân’la gură, dacă mă mai întrerupi. Ca să pricep care-i una, care-i cealaltă, din cele două cotoroanţe, am schimbat macazul, luând-o pe după piersic, adică pe ocolite, înţelegi? Am dat-o pe regrete, cu scuzele de rigoare, că-mi pare rău de le-am împroşcat cu noroi fără să bag de seamă. Am repetat exact cuvintele ei, alea cu noroiul împroşcat, nu le uitasem de la mână până la gură, le aveam încă proaspete în cerebel, că tare îmi mai plăcuseră! Deci, care-i profesoara? am întrebat-o din nou, după ce mi-am pus cenuşă în cap. M-a lămurit că aia uscată, cu nasul ca un cârlig, ar fi englezoaica, iar balabusta[3] cu ochii holbaţi, e cea handi. Că profesoara nu mai predă pentru că, vezi dragă Doamne, să poată avea grijă de soră-sa. Asta din urmă, dilia, ar fi luat-o razna numai de vreo doi ani, după ce i-ar fi mierlit bărbatul. Neavând puradei nici una dintre ele, se aveau acum una pe alta, cum s-ar spune. La urmă, nene, mi-a trântit-o. Cică, să nu-i mai porţi sâmbetele, că-i fix pe degeaba.

Adăugă, după ce scoase un oftat lung:

-Cam asta-i, căpitane. Acum, dacă tot eşti îmbrăcat, ar cam fi timpul să-ţi pui încălţările şi geaca pe spinare. Ştii că sclifosita aia de ghidă ne-a dat adunarea la cinci.

Afară cerul ne zâmbea senin. Era albastru ca o piatră de lapislazuli.

 În autocar, după ce s-a urnit din parcare, m-am adâncit în gândurile mele, hotărât să uit pentru o vreme de cele două femei, mai mult sau mai puţin reale, indianca şi Mireille Mathieu cu Părul Blond. Cu ochii închişi, prefăcându-mă că aţipesc, puteam avea iar şaptesprezece ani. Intrasem în vacanţa de vară.

[1] Nebun (argou)

[2] Cap (argou)

[3] Grasa (grasa)

Partea I a fragmentului: https://www.literaturadeazi.ro/ssr/penumbra-i

Foto: Andi Spot