Penumbra (I)

-fragment din capitolul V al romanului Pe malul de lut al fluviului-

Despre ce s-a întâmplat în orele următoare, Ionel Corban a scris pe câteva foi A4 când  a ajuns acasă. Iată-le:

Stăteam în pat derulând din memorie zilele din primul an petrecut la şcoala profesională. Atmosfera, profesorii, feluritele întâmplări petrecute în şcoală, mutrele drăceşti ale colegilor gălăţeni, cât şi cele îndărătnice şi bănuitoare ale internilor, rupţi de lumea satului lor,  defilau cu iuţeală ca pe un ecran. După vreun sfert de oră intram deja în vacanţa de vară. Trebuia să mă opresc. Nu puteam continua să mă refugiez în trecut şi s-o am în cap şi pe femeia aceea voluptoasă, Mireille Mathieu cu Părul Blond, alias Mariana, care se anunţase în vizită. Trebuia să-mi ocup timpul rămas cu ceva care să-l dilueze mai repede. Ce-ar fi, mi-am zis, dacă aş ieşi să mănânc o pizza? Aripioarele pe care le devorasem împreună cu Nicu în acel micuţ ristorante din oraşul vechi abia de-mi ajunseră pe-o măsea. Indus de acest gând mi s-a făcut brusc foame. Ajuns în stradă, m-am uitat cu îngrijorare la cerul acoperit. Nori grei pluteau la joasă înălţime. Nu ploua, dar apăsarea resimţită în moalele capului era ca un barometru care anunţa vremea urâtă, iminenţa averselor. M-aş fi întors după umbrelă, dar nu era indicat. Nu că aş fi foarte superstiţios, Doamne fereşte! Pot să dau nas în nas cu popi sau pisici negre, că, zău aşa, vorba mamei, nu-i nici o problemă. Dacă însă mă întorc din drum, iar uneori trebuie s-o fac, o cam încurc. Îmi merge de-a doua toată ziua. E verificat. Pot să bat în lemn, să-mi fac zeci de cruci cu limba în cerul gurii, tot rău îmi merge. Şi ar mai fi ceva. Nu suport să mi se ghicească în cafea. Mă apucă brusc o stare de nelinişte care-mi ridică inima până-n gât şi intru în panică. De ce? N-aş putea să-mi explic, având în vedere faptul că nu cred o iotă din prostiile pe care mi le îndrugă ghicitoarea de ocazie.

 M-am uitat de-a lungul arterei pe care era situat hotelul nostru cu clădiri gemene din această parte a Romei. Deşi până la venirea înserării mai erau atâtea ore, cu fiecare clipă se întuneca tot mai mult, ca înaintea unei eclipse de soare. Clădirile cu trei sau patru etaje, poziţionate de o parte şi de alta a străzii, căpătaseră un aer sumbru, ca într-un film noir. Ţipenie de om nu vedeai pe stradă. Ca să nu mă rătăcesc la întoarcere trebuia să nu mă îndepărtez prea mult de hotel. Trebuia să găsesc o pizzerie în cel mai scurt timp. Trecusem de două intersecţii fără să găsesc vreuna. La parterul clădirilor masive, construite cu peste o sută de ani în urmă, după cum am evaluat, dar relativ noi faţă de cele ale oraşului vechi, magazinele erau iluminate electric. Etajele însă erau învăluite în linişte şi beznă. Părea a fi noapte în toată regula. Un fulger alungă pentru câteva secunde întunericul, arătând zidurile în toată hidoşenia lor, cu tencuiala desprinsă de pe ziduri şi rarele balcoane aproape năruite. Bezna deveni ca de catran după ce zig-zagul fulgerului se pierdu undeva, dincolo de ceeea ce vedeam. Bubuiala asurzitoare a tunetului, supărat că nu reuşise să prindă din urmă coada strălucitoare a fulgerului, mă surprinse în apropierea unui gang. Instinctiv m-am retras sub bolta acestuia. Ascultând tunetul care se îndepărtata, întorcându-se ca un ecou, din ce în ce mai slab, am întors capul spre interiorul gangului. Nu-i vedeam capătul, dar la vreo cinci metri distanţă, ceva mai în spate decât becul cu abajur fixat pe tavanul boltei, în penumbră, se profila o siluetă omenească. Speriat, primul gând a fost să o şterg în stradă. Dar chicotitul pe care l-am auzit imediat, m-a ţintuit locului ca paralizat. Încet, încet, razele becului dădură la iveală femeia care venea spre mine. Ajunsă sub lumina difuză, se opri. Duse un deget la buze, exact cum făcuse mai devreme în holul hotelului Mireille Mathieu cu Părul Blond. Purta o rochie lungă din mătase fină, viu colorată, înfăşurată strâns pe trupul ca de amforă grecească. Culoarea care predomina, atât cât puteam vedea în lumina palidă a becului, părea să fie roşul. Un şal străveziu din mătase îi învelea umerii. Cred că părul negru, lucios, întins bine pe frunte şi tâmple, îi era strâns la spate într-un coc. Între sprâncene, dar ceva mai sus, pe frunte, se putea observa o aluniţă. Era evident că aluniţa roşie a femeii tinere, cu ochii întunecaţi şi trăsături regulate, era falsă. Punctul acela roşu, numit bindi de indieni, era ca un fel de al treilea ochi, un aşa zis ochi magic, pe care femeile din India şi-l fac cu o pudră specială de cinabru.

Mă holbam încremenit la bruneta care mi se părea că aduce la chip cu Pina, după cum mă lămurise ghida dimineaţa când i-am dezvăluit frânturi din vis. Era vorba de eroina din Roma, oraş deschis, interpretată în film de Ana Magnani, pe care o visasem noaptea. Acum însă nu mai visam. Uitându-mă mai atent la trăsăturile brunetei, am răsuflat uşurat. Nici vorbă de vreo asemănare! Dar, indiscutabil, femeia, cu ochii adânci ca noaptea, era superbă. Apoi şi-a ridicat la orizontală mâna dreaptă, răsucindu-şi podul palmei în sus. Încet şi-a strâns degetele pumn, în afara arătătorului. Cu el mi-a făcut semn să o urmez. În acelaşi timp, cât se poate de lent, se retrăgea cu spatele până ce trupul şi-a estompat conturul, disipându-se în penumbră. Rămase vizibilă doar mâna întinsă, de parcă s-ar fi desprins din umăr, cu degetul care mă chema. Mă simţeam ca domnul Gavrilescu, profesorul de pian din povestirea La ţigănci, scrisă de Mircea Eliade. Nu puteam repeta greşeala acestuia, aceea de a deveni curios. Nu mă îndoiam că dincolo de penumbră e o altă lume. Poate că acolo nu mă aşteptau femei care să danseze şi cărora eu trebuia să le ghicesc identitatea etnică. Ceva însă mă aştepta în mod sigur. Ceva extrem de plăcut, indianca putând fi o prostituată de lux, meşteră în a oferi plăceri nebănuite, pe care nici măcar nu le visam, sau putea fi şi o capcană care să-mi schimbe viaţa într-un mod radical şi înspăimântător. Ştiam ce păţise domnul Gavrilescu, dacă tot îl aveam în cap, după ce ieşise de la ţigănci şi se urcase în tramvaiul acela. Nu, în nici un caz nu eram făcut pentru genul acesta de aventuri. Un mediocru ca mine nu putea avea asemenea curaj. Trebuia s-o întind de-acolo înainte de a fi prea târziu. Întârziam însă uitându-mă fascinat la mâna aceea suspendată, de încheietura căreia erau prinse mai multe brăţări subţiri argintate. Deodată, în stradă, se porni răpăiala. Zgomotul ploii mă trezi la timp, făcîndu-mă să ies din gang fără să mă mai uit în urmă. Turna cu găleata, aşa că am început să alerg. Până la următorul colţ unde am văzut, în sfârşit, o pizzerie, eram ciuciulete. Am intrat comandând o pizza la cutie, după ce am văzut cât era ceasul. Mi se păruse că nu am stat mai mult de câteva secunde sub bolta aceea, dar mă înşelasem. Uneori trecerea diferită a timpului ţine de locul unde ne aflăm şi de starea în care ne găsim. Nu era cazul să-mi pierd timpul mâncând sau meditând la asta, iar blonda să nu mă găsească în cameră. Am ieşit din pizzerie ţinând cutia la subraţ, sub geacă, ca s-o feresc de ploaie Am traversat strada în viteză, pe trotuarul celălalt, luând-o în direcţia de unde venisem. Ajuns în dreptul gangului mi-am aruncat privirea dincolo de stradă. Mâna dispăruse. Doar becul atârnat de tavan împrăştia lumina lui rece.

 Mi se întâmplă tot mai des să-mi închipui tot felul de situaţii bizare, uitând de prezent. M-am întrebat, alergând în ploaia care nu mai contenea, dacă nu cumva indianca era un personaj inventat de memoria mea involuntară, care dădea uneori pe dinafară, o modalitate subconştientă de mă face să-mi pierd interesul pentru întâlnirea cu Mariana, alias Mireille Mathieu cu Părul Blond, întâlnire pe care o aşteptam cu ardoare, dar de care mi-era şi teamă. Tot ce-i posibil, mi-am spus, recunoscând că imaginaţia îmi juca uneori feste, amestecându-se cu realitatea imediată. Oare nu la fel mi se întâmplase la Bologna, atunci când, înainte de a leşina, mi se năzărise că un autocamion vechi, făcut la Steagul Roşu Braşov prin anii ’50, intrase cu viteză în Piazza di Porta Ravegnana cu intenţia de a mă face afiş pe zidul Turnului Garisenda?

La hotel am ajuns ud până la piele. Ceasul arăta 14.30. M-am dezbrăcat de hainele ude, întinzându-le pe un scaun. Schimbat într-o ţinută mai lejeră, în pantaloni scurţi, tricou şi cu papuci în picioare, m-am aşezat la masă, cu intenţia de a mănânca pizza răcită. Greu de spus ce-mi trecea prin cap, ce imagini îmi defilau pe ecranul cuibărit acolo, în timp ce mă chinuiam să înghit coca aceea dospită, aproape crudă, cu gust de bulion rânced. Aşteptam o femeie pe care o doream ca în vremea tinereţii mele. Încordat ca un arc, nu doream să mă gândesc la nimic altceva, nici la chipul indiencei din gang care continua să mă bântuie. Nici măcar la faptul că eram un sexagenar ridicol care-şi ratase viaţa. Era îndeajuns că mi-o spuneam aproape în fiecare zi. Nu însă şi atunci.  Mai mult ca niciodată trebuia să-mi trăiesc clipa.

Uitându-mă la pizza din care nu reuşisem să mânânc nici jumătate, m-am repezit la cutie şi îndoind-o, am aruncat-o furios la coşul de gunoi. Mă învârteam prin cameră, uitându-mă la ceas din minut în minut. Gândul că blonda mă provocase doar ca să-mi dea plasă, mă înnebunea. De aceea surpriza şi bucuria au fost atât de mari atunci când a venit.

Era îmbrăcată într-un halat vernil matlasat, strâns cu un cordon la mijloc. Ştia că verdele, cu toate nuanţele sale, era culoarea care-o punea cel mai bine în evidenţă.

S-a apropiat de mine, desfăcându-şi cordonul fără o vorbă. Aşa cum bănuiam, era goală puşcă. Mi-a luat obrazul în mâini şi m-a sărutat apăsat pe buze. Am răsturnat-o acolo, pe marginea înaltului pat matrimonial. Ne-am rostogolit apoi împreună între cearceafuri.

-Oameni bătrâni şi nebuni! a zis după aceea, senină şi roşie la faţă.

Întinşi amândoi pe spate, respiram adânc, uitându-ne în tavan. Ne-am ţinut de mână o vreme, uluiţi că redescoperisem America. I-am cerut apoi voie s-o însoţesc la baie. Îmi venise în minte o scenă dintr-un roman de-a lui Fănuş Neagu, citit în tinereţe, unde un bărbat, ţăran parcă din Câmpia Dunării, îşi spăla, protector şi mândru, femeia pe spinare. Mi-am exprimat dorinţa de a face acelaşi lucru. A acceptat fără să ezite. Poate că, în opinia ei, era ceva perversitate în dorinţa mea, dar nu cred că o deranja. O priveam lacom, găsind-o perfectă. Carnea tare, alb-rozalie şi luminoasă ca cea a nudurilor lui Renoir, fesele ferme şi sânii plini, neaşteptat de drepţi, nu erau ca cele a unei femei obişnuite de cincizeci de ani, atât cât îi dădusem din clipa când am remarcat-o. Îi simţeam senzualitatea prin toţi porii. Reintrând în cameră, înfăşurându-se în halatul vernil care-i reliefa formele, făcându-le şi mai apetisante, mi-a zis că trebuie să plece. Nu i-am răspuns. La uşă, când a pus mâna pe clanţă, i-am apucat pe la spate sânii. Simţindu-mă, s-a întors, sprijinindu-se cu spatele de tăblie. I-am desfăcut cordonul, dar nu i-am mai scos halatul. Chiar nu era nevoie. S-a agăţat de gâtul meu, încolăcindu-mă cu picioarele ei puternice ca într-o menghină.

 Pare greu de crezut, dar chiar în momentul acela de extaz, mintea mea zgubilitică m-a trimis în trecut, doar pentru câteva clipe, când m-am revăzut într-o situaţie asemănătoare. Era pe vremea când încă nu mă însurasem şi locuiam numai cu mama, pe strada Română din Galaţi. Tata murise de câţiva ani, iar în curtea plină altădată de chiriaşi nu mai rămăsesem decât noi. Ceilalţi locatari plecaseră în apartamentele din noile blocuri construite pe malul Ţiglinei, unde primiseră repartiţii. Prima jumătate a anilor ’70, a fost poate cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Mă apropiam atunci de vârsta de treizeci de ani, dar nici prin gând nu-mi trecea să mă de însor. Cred că mama se cam săturase de mine şi nu trecea zi fără să mă bată la cap, ursindu-mi că o să îmbătrânesc holtei. Acumulase o profundă cunoaştere a vieţii, pe care şi-o ilustra în discuţii cu tot felul de pilde. Frumoasă, dreaptă şi mândră, impunea respect femeilor mai tinere din mahala. Nu o dată veneau să-i ceară sfatul în vreo problemă de familie sau de altă natură. Într-un timp se înădise s-o viziteze soţia unui văr de-al meu, din linia doua. Era o femeiuşcă iute şi nervoasă, cum sunt de regulă aţoasele. De tânăr mi-au plăcut femeile cu forme mai pline, aşa că n-o băgam în seamă. De câte ori însă mă întâlnea prin curte, iar mama nu era de faţă, mă ciupea din mers, de pe unde apuca. Poate că i-aş fi răspuns avansurilor din prima clipă, dacă mi-ar fi plăcut slăbănoagele şi dacă nu ar fi fost soţia vărului meu. Femeia însă-i dracu’, când îşi pune ceva în gând, merge până în pânzele albe. Într-o zi de vară, când stăteam acasă în pat, în camera de la stradă, abia trezit dintr-un somn de după-amiază, am auzit glasuri în curte. Cu geamul deschis, am recunoscut vocea Iulianei, aşa cum o chema pe soţia vărului meu: “Sărut mâna tanti Mitriţa, m-am gândit să trec un pic pe la matale. Uite, ţi-am adus nişte cireşe” Un timp le-am auzit sporovăind. Apoi, deodată, a întrebat:”Unde-i Ionel, nu a venit încă de la muncă?”. “Ei, aş! E-n libere de la vapor. Zace în pat toată ziua, citeşte şi doarme, iar seara pleacă în oraş şi vine abia pe la miezul nopţii, de nu pot să pun geană pe geană pănă se-ntoarce” i-a răspuns mama cu nemulţumire în glas. “La ora asta să doarmă? Ei, lasă că ţi-l scol eu”. Când am auzit-o intrând val vârtej, mai să scoată uşa din ţâţâni, m-am întors cu spatele, prefăcându-mă că dorm. De pat însă s-a apropiat tiptil. Aplecându-se, mi-a aplicat o ventuză pe obraz. M-am răsucit brusc, băgând-o imediat sub mine. Am pipăit-o peste tot de m-au apucat toţi dracii, gata să fac explozie. Am împins-o apoi cât colo, de teamă să nu fim surprinşi. “Sunt singură acasă mâine. Văr-tu e-n concediu şi se repede până la ţară, la ai mei, să mai aducă câte ceva. Te aştept mâine pe la zece, să terminăm ce-am început aici, clar?” mi-a şuierat, apucîndu-mă cu dinţi de lobul urechii. “Numai dacă mă laşi să fac şi baie”, i-am zis, rânjind ca un ţap. “Ai să poţi să faci şi şapte băi”mi-a replicat, sărind din pat ca o minge şi zbughind-o din cameră. Vărul, care lucra la Şantierul Naval ca marangoz, tocmai primise un apartament prin Micro 19. După ce a plecat nevastă-sa, încercându-mă ceva mustrări de conştiinţă, nu prea mai eram aşa de hotărât să-i fac pe plac. Dimineaţa însă, după o noapte plină de vise erotice, m-am răzgândit. M-am îmbrăcat ca la armată şi după ce la masă am băut pe fugă eternul ceai de pojarniţă, cu schimburi puse într-o mapă de vinilin cu fermoar, am şters-o de-acasă.

– va urma –

Sursa foto: pinterest.com