Ema Petrescu 
Ana plângea. Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii săi albi ca laptele. Mama ei o certase din nou. Nu înţelegea de ce. Când se apropia de ea şi o întreba ceva, mama îi răspundea:
-Lasă-mă în pace, nu am timp, nu vezi ce fac? Am treabă multă, spăl, calc, gătesc, tatăl tău stă toată ziua la servici, nu mă ajută nimeni!
-Te ajut eu, mama! Pot eu!
-Cum să poţi tu? Ai doar cinci ani, trebuie să mai creşti, acum eşti mică, nu poţi face nimic!
Asta îi spunea mereu, că nu are timp, că ea este mică şi că nu poate face nimic. Singura dată când o vedea zâmbind pe mama ei, era când stătea în grădină cu florile.
Ana s-a uitat cu atenţie la florile din grădina din faţa casei. A păşit printre trandafirii albi, roşii, galbeni şi roz. Se gândea să vorbească şi ea cu florile, ca şi mama ei. Printre lacrimi, Ana le-a spus:
-De ce mama vă iubeşte mai mult pe voi? Pentru că nu vă mişcaţi? Pentru că sunteţi frumoase, pentru că sunteţi parfumate?
-Deodată florile au început să vorbească, să se prezinte:
-Eu sunt Bunătatea, a spus Trandafirul Galben.
-Eu sunt Prietenia, continuă Trandafirul Roz.
-Eu sunt Iubirea, a rostit Trandafirul Roşu.
-Eu sunt Armonia, se prezentă Trandafirul Alb. Noi te vom ajuta, spune-ne ce dorinţă să-ţi îndeplinim!
-Vreau să mă iubească mama, să se joace cu mine, să mă lase să o ajut! Tot timpul spune că are treabă, numai cu voi vorbeşte.
-Bine, Ana, îţi vom îndeplini dorinţa! Vorbeşte-i mamei despre noi şi ea îţi va arăta cât de mult te iubeşte.
Rând pe rând trandafirii i-au mângâiat Anei faţa şi i-au lăsat o floare la picioarele ei. Lacrimile Anei s-au uscat. A făcut un buchet din florile lăsate de trandafiri şi s-a îndreptat spre mama sa. Aceasta era în bucătărie şi pregătea masa.
-Mama, ţi-am adus florile tale preferate. Ştiu că cel mai mult le iubeşti pe ele. De ce le iubeşti, mama? Pentru că nu vorbesc şi nu se mişcă?
Mama a privit-o surprinsă pe Ana. Imagini din copilărie se derulau rapid prin faţa ochilor, părinţii care erau tot timpul grăbiţi, îngrijoraţi de ziua de mâine, veşnic nemulţumiţi de salariile lor de muncitori la fabrica de cărămidă din oraş. Îşi aducea aminte cât de mult îşi dorea când era copil să o strângă în braţe mama sa, dar se întâmpla asta foarte rar, de obicei când îi spunea ,,La mulţi ani!’’, de ziua ei. De abia acum înţelegea ce vroia Ana de la ea. Începea să se simtă vinovată, nu-şi făcea timp pentru propriul ei copil.
-Eşti copilul meu, te iubesc mult, draga mea! În timp ce vorbea s-a apropiat de Ana şi a strâns-o în braţe.
Ana era fericită.
-Florile au avut dreptate, mama! Mi-au îndeplinit dorinţa! Mi-au spus că mă vei iubi dacă le aduc la tine!
-Ana, te iubesc dintotdeauna, nu de acum doar! Vom petrece mult timp împreună! Hai să mă ajuţi să punem masa, tatăl tău soseşte în curând! Ne vom plimba toţi trei prin parc după aceea!
-Mama, iubesc şi eu florile, am vorbit cu ele azi, am făcut cunoştinţă. Bunătatea, Iubirea, Recunoştinţa şi Armonia, sunt prietenele mele acum.
-Ce imaginaţie bogată ai, Ana! Am o fată talentată! Bravo!
Ana zâmbea. În sfârşit! Mama ei vorbea cu ea şi o iubea! Avea ce să le povestească tradafirilor din grădină!
