Pe prispa iernii

Pe prispa iernii,
gândul aşteaptă buchete
de ghiocei,
umeziţi de şoaptele tale, mamă!
Îmi vorbeşti acum
prin lumina şubrezită de umbre
şi faci din a mea clipă,
ecou de infinit…

Doamne, ai făcut din bulgări de cer
făpturi de lumină,
le-ai aşezat pe pragul vieţii
Nu s-au topit la sărutul morţii…
Din ce stele vin ele
şi pe ce Cale se întorc către tine?
Îmi dau drumul pe derdeluşul
viselor,
îmi amintesc cum e să fii copil,
dar vocea ta, mamă, nu mă mai cheamă
în cerdacul iubirii.
O lacrimă patinează în ochiul durerii
şi-au îngheţat florile
în glastra întrebărilor…

Iată, mamă, am dat cu rimel
ochii visului
şi-ţi zăresc pe retina stelelor
zâmbetul fragilizat de ridurile nopţii.
Dă la o parte norii,
să-mi poţi vedea zborul,
mângâie-mi aripile să mă înalţ
acolo unde mugurii aleargă
la braţ cu verdele
şi nu-şi uita primăvara –
mama ce i-a alăptat la sânul mirării,
că pot înflori prin omătul timpului.

Sursa foto: 1.bp.blogspot.com