Pași prin labirintul de cristal

In memoriam Mircea Ivănescu ,Vasile Avram ,

Vladimir Munteanu, Iustin Panţa

(Închide, Doamne, lista aici!)

Este un secret pe care numai cei aleşi pot să îl tălmăcească în profunzime şi lor le cresc aripi de zei: suntem prizonieri într-un labirint de cristal prin care timpul se joacă, adesea ne pune faţă în faţă, ne lasă singuri şi râde, alteori ne ajută să ne regăsim exact când ne aşteptăm mai puţin, de cele mai multe ori ne face feste. Amintirile devin piloni imaginari, susţin cristalele fermecate ale existenţei atât de bine pătrunse în forme, dimensiuni şi culori. Vine pentru fiecare o vreme în care absenţa celor dragi dă în clocot  sub un clopot în care stigătul pare ecou.

Acum recitesc “Interviu transfinit”, cartea în care Mircea Ivănescu răspunde întrebărilor, mai mult retorice şi mai mult incantaţii, nesupuse şi necondiţionate pe care le adresează Vasile Avram. Hărăzită de noroc, am primit această carte în dar de două ori, prima versiune de la autor în iarna când l-am văzut “prima dată pentru ultima dată” şi încă sunt prizonieră ultimelor cuvinte pe care atunci nu le-a izbăvit de rostit şi încă se rostogolesc înspre mine, încă le mai spune de dincolo de zăpezi şi mie îmi ninge în gânduri. A doua versiune, tipărită la zece ani de la trecerea autorului în lumea veşnică a celor drepţi, am primit-o recent de la Ovidiu Tomuleţiu, eternul, bunul meu prieten, coleg de cenaclu şi redacţie, căruia îi mulţumesc din suflet. Citesc şi printr-o buclă a timpului reuşesc, pe un patinoar de lacrimi, să mă strecor în universul celor doi îmblânzitori de cuvinte care se privesc în ochi pe coperta cărţii, ei sunt pe umerii mei, ambii, pe umărul drept şi pe umărul stâng, concomitent, şi eu alunec lin în  lumina vorbelor lor, valsând pe roci fierbinţi, o lebădă care îşi înfruntă destinul şi refuză să cânte.

Dacă acum când scriem aceste rânduri încercăm să ni-l amintim pe Mircea Ivănescu pământean, vom schiţa un zâmbet întocmai ca al domniei sale când era lângă noi şi părea că nu este şi dintr-o dată era mai prezent decât toţi, aşa ca răspunsurile care sunt şi parcă nu sunt şi ba vor, ba refuză să fie în această carte, aşa ca atunci când în loc să se prezinte pe sine prefera să recite o poezie eminesciană. Şi amintirile vin în valuri…

Când am intrat prima dată în casa poetului Mircea Ivănescu, m-am întrebat de ce uşa era închisă pentru lumina de afară, dar era deschisă  pentru noi, am retrăit brusc acelaşi tip de emoţie pe care am simţit-o în casa poetului Gheorghe Azap, într-o localitate lângă Reşiţa –  unde creştea un mălin adus din Bucovina!  Mi-a răspuns că îi este suficient să primească în casă doar soli ai luminii, după care am numărat împreună pisicuţele care aveau ochii verzi, asemănători cu ai mei, adică toate. Nu am avut niciodată îndrăzneala să îi cer un autograf deşi râdea şi se îmbujora la toate glumiţele pe care eu îmi permiteam să le fac în preajma domniei sale. Mă opresc locului şi acum de câte ori trec pe strada Ion Raţiu unde era vechiul sediu al Revistei Transilvania, mai am încă senzaţia că se aude din drum cum Mircea Ivănescu bate înăuntru la maşina de scris, cu un singur deget în ritm alert, cadenţat.

De la Vasile Avram am deprins a cunoaşte socratic să ştiu ceea ce nu ştiu, să caut şi să aflu cu luciditate, am învăţat să scriu stăpânind tainele ştersului, să tai cu sânge rece în carnea cuvintelor pentru ca adevărata măsură a valorii să  se cântărească în ceea ce rămâne peren. Aşa a luat naştere recenzia mea “Trenul sub microscop” publicată în revista “Transilvania”, prin 1988, la cartea “Rapidul 24 spre iubire” scrisă de bunul său amic, Alex Rudeanu. Eu am venit cu un manuscris de trei pagini, mi-a pus în mână un creion şi mi-a arătat cum se şlefuieşte diamantul cuvintelor. A rezultat o bijuterie, prietenii mă întrebau dacă de fapt textul îi aparţine redactorului, deşi el nu a adăugat nici măcar o virgulă ci, doar a îndepărtat praful. Prin primăvara lui 1989 – unde e memoria când ai nevoie de ea? de cealaltă parte a clipei…-  Vasile Avram  termina de scris monumentalul roman «Fiul apocrif». Am avut privilegiul să fiu prima persoană care a primit de la autor paginile manuscrisului fierbinte, eu îi descifram foarte bine scrisul aşa că am dictat dactilografei -a fost Artemiza- şi chiar am bătut câteva pagini la maşina de scris de care azi îmi este foarte dor. În mare taină i-am arătat manuscrisul şi lui Ovidiu Tomuleţiu şi după ce am schimbat păreri la superlativ, am luat cartea acasă şi… am luat un pix – pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu a fost un creion, pentru că nu trebuie şters ceea ce este de păstrat, nu-i  aşa?- şi am început…vai, eu corectam, tăiam şi adăugam cuvinte, scriam păreri printre rânduri, eu cu cei nici 20 de anişori de atunci, modificam –da, am reuşit să îl determin să renunţe la exprimări de genul “o să apară (de fapt a apărut)”care mă scoteau din sărite – comentam, subliniam, adăugam notiţe pe toate părţile libere ale paginii, eu, ludică şi lucidă… în eşuata mea bună-intenţie, de fapt am distrus acel roman care trebuia predat editurii curat.

Dimineaţa următoare m-a surprins zburdând, intrând victorioasă cu manuscrisul cel însemnat cu pixul de păcatele mele, în redacţia revistei “Transilvania”. Vă imaginaţi reacţia unui autor care îşi vede paginile cărţii murdărite de o mână inconştientă? Prietenii ştiu că era un munte de om pe lângă mine, o pietricică. Ei bine, vă înşelaţi! El a privit nu înspre mine, ci către Mircea Ivănescu, căruia îi sclipeau ochii tare ciudat, ca atunci când se întrecea cu Ion Mircea în traducerea unor mari capodopere din lirica universală. Ar trebui să fiu, şi nu sunt, un pictor de mare calibru să le pot reda întocmai expresia din acel moment: zâmbete în loc de tunete şi fulgere, blândeţe şi căldură când eu aşteptam furtună… M.I. mi-a sărutat  mâna şi cuvintele sale au căzut ca o ploaie de meteoriţi: ”Ar fi interesant să publicăm romanul aşa, cu însemnările domnişoarei!” Bazil m-a privit cu o expresie pe care am recunoscut-o, însemna “Sigur că da, vezi să nu, stimată domnişoară!”, dar a spus: ”Ar fi o idee…”. Atunci mi-am pus singură verdictul în gând: vinovată! A luat manuscrisul, l-a ferecat în servieta lui deschisă la culoare în care alteori plimba garoafe şi, la fel de deschis la suflet, a oftat: ”mă aşteptam de la tine să faci aşa, de mirare era dacă nu o făceai, şi atunci m-aş fi supărat rău”. Habar nu am cu ce aş putea să îi compar atitudinea, aşa că, fac ce am făcut şi atunci, aştern o perdea de tăcere tivită cu franjuri de timp şi îmi cer în gând iertare.

Toate  acestea se întâmplau cu mult timp în urmă, pe când Mircea Tomuş îmi reproşa, înainte de Revoluţie –glumind?- că “fac poeţi pe bandă rulantă în ziarul local, cam câte unul pe săptămână”- referindu-se la cronicile mele de cenaclu pe care le semnam Gast. Traian Suciu mi-a găsit acest pseudonim, unii mă confundau cu N.Gastone de la Biblioteca “Astra” – în  “Tribuna Sibiului”, în vremurile în care Ion Mircea răzbătea cu greu să îmi facă un loc pe statul de plată al revistei “Transilvania”  de sărbători , îmi cumpăra prăjituri de la Cofetăria Universităţii sau îmi arăta în Tipografie tainele corecturii. În primele zile după Decembrie `89 m-a invitat să mă alătur unei echipe valoroase, să facem un ziar de nivel european. Primul linotip, mâna tipografului “nea Sandu” care culegea literele de plumb, rotativa la capătul căreia aşteptam cu emoţie primul exemplar pe care să semnăm pentru “bun de difuzare” nu se pot uita, poate de aceea iubesc atât de mult cartea tipărită pe hârtie chiar dacă Internetul oferă azi mai multă informaţie, în ritm mai alert! Nu pot uita şi nici nu cred că pot descrie acum exact sentimentul pe care îl aveam în faţa tipografului care venea la mine cu macheta ziarului  la semnat pentru “bun de tipar”, în anii când făceam “cap limpede” ca redactor la ziarul local. Era macheta de plumb executată cu mare precizie de nişte meşteri vechi în meserie, pe care eu semnam fără să am experienţă, ştiam şi simţeam doar că fac ceva măreţ de care eram foarte mândră!  Romanul “Zeul din labirint” scris de Vasile Avram a apărut prima dată în foileton în paginile ziarului nostru – pe atunci se chema “Dimineaţa” şi primul redactor- şef după Revoluţie, timp de o lună de zile, a fost chiar domnia sa. Şi tot pe atunci, noi, ziariştii de la Radical, am propus şi susţinut “lupta “  – ce luptă?! glumesc, în competiţie se aflau doi prieteni excepţionali! – dintre regretaţii mari oameni de cultură Vladimir Munteanu şi Mircea Ivănescu, pentru şefia Alianţei Civice Sibiu  – am scris aşa cu dor de ei ca să îmi dea un semn de revoltă din lumea de sus, pentru că ambii detestau şefii şi şefia, dar au demonstrat, implicându-se, că sunt parte din  acea generaţie care schimba lumea şi o făcea mai bună – atunci a câştigat Vladi, scriitorul trecut şi el ca o cometă prin Sibiu , cel în prezenţa căruia, vorba titlului cărţii sale, erai mereu “În preajma legendei” şi niciodată nu ştiai exact ce se ascunde în spatele lentilelor sale mari, acolo unde se semna “Depoziţia”. Nu cred că mi-ar fi iertat dacă nu aş însera aici rândurile pe care Mircea Ivănescu le-a scris la despărţirea de veci, în tristul sfârşit de ianuarie 1993: ”Tinerii care iau astăzi şi vor lua mâine în mâini cartea, cărţile lui Vladimir Munteanu, să lase (o vor face oricum, chiar fără voia lor) să lucreze asupra lor spiritul energic, adică duhul dătător de putere al celui care este Vladimir Munteanu” (Mircea Ivănescu, O poveste adevărată, “21 Radical”, 30 ianuarie 1993). Fie-mi îngăduit, dacă tot am deschis această  pagină îndoliată a jurnalului, să îl citez şi pe Iustin Panţa, alt spirit rămas pe veci între noi, poetul tânăr plecat prea timpuriu, o vreme şi el coleg de redacţie la Radical: “Nu am fost niciodată alături de prozatorul VLADIMIR MUNTEANU, ci odată cu el. Caracterul şi personalitatea lui creatoare m-au umilit, aceasta ajutându-mă exemplar. Prietenia mea de o viaţă pentru Vladimir se întinde acum dincolo de ea.” Da, prietenia este cuvântul cheie care face legătura între cei care sunt şi cei care sunt să nu mai fie uitaţi, această legătură strânsă între scriitorii sibieni dăinuie şi azi, fie că îi întâlnim după ani buni pe stradă, pe o reţea de socializare, la căpătâiul unei cruci sau într-o carte. În cupa cu lacrimi pe care am vărsat-o la citirea acestor rânduri, permiteţi să torn un strop de şampanie din cuvintele scrise tot atunci de alţi doi buni prieteni: “Tema iubită cu asupra de măsură de Vladimir Munteanu a fost cea a libertăţii interioare. El este acum în interiorul libertăţii.” (Ion Mircea). “Numele lui Vladimir Munteanu conjugă pentru totdeauna, în temelia vieţii fără moarte a neamului nostru, lumânările cuvintelor scrise cu lacrima iubirii”. (Dumitru Chioaru). După două decenii aceste cuvinte ard mocnit şi parcă dor mai tare…   

Ultima oară, pentru ultima dată, l-am întâlnit pe Vasile Avram la Cafeneaua Răşinari, în februarie 2000. Mi-a dăruit atunci cărţile sale pe care nu l-am lăsat să pună autograf pentru că eu port semnătura lui pe suflet. Nu a găsit cuvinte, dar a reuşit să îmi transmită frica lui de boala grea, spaima lui de moarte. Mulţi ani a fost preocupat de magicul din folclorul autentic, nu vă gândiţi aici la tarot sau la ghioc, ci la magicul mitic al existenţei, la magia prin care de exemplu regăsea  într-un poem pe care i-l citeam seara, un vers care pe el îl preocupase întreaga zi sau la mirajul în care ne întâlneam de câte ori aveam să ne citim lucruri importante, cruciale din creaţia noastră spuneam noi pe atunci râzând, fără să stabilim timpul sau locul, minunea prin care se oprea ploaia exact în secunda în care noi coboram din tren sau magia despărţirii printr-un gest simplu, “bate palma” pe care îl cunosc doar prietenii adevăraţi, magia prin care mâna mea scrie acum  parcă pe cer… Nu mai ştiu nimic despre acel manuscris, am primit romanul “Fiul apocrif” apărut din păcate, şi mai mult ca sigur din vina mea, postum, în vara lui 2006 când am vizitat în goană Sibiul meu de suflet, culmea culmilor, de data aceasta eu de la Ovidiu Tomuleţiu şi tot în redacţia revistei “Transilvania”, dar în sediul nou, mai mult ca sigur sub privirile lor de zei. Ce taine ale universului vor fi desluşit de pe  piedestale, convinşi fiind, fiecare în felul său, Mircea Ivănescu că sigur nu ne vom mai revedea, aşteptând să primească încă o viaţă de la fiecare pisică hrănită dintr-un sufertaş plimbat prin oraş, la umbra cărţilor citite din mers pe trecerea de pietoni dintre cine ştie câte lumi, Vasile Avram că sigur ne vom întâlni prin buclele cosmice, numărând, de la fereastra odăii de lucru, gândurile pozitive într-o înşiruire dictată de o metafizică apriorică, ale îndrăgostiţilor care se plimbă pe alee în parc sub dreapta cumpănire a gândului sub sfânta oblăduire a naturii? Chiar aşa? Să fie moartea cortina trasă peste vise, speranţe, dorinţe, iubiri? Luminiţa de cristal de la capătul labirintului? Acum ei zâmbesc la poarta de intrare, ţintuiţi pe roata stelară, copii apocrifi ai unui destin transfinit şi din când în când îşi aduc aminte de noi, cei care nu îi vom uita niciodată, pentru o dreaptă preţuire a cuvântului scris, ne trimit muze cu săgeţi de foc şi se privesc în ochi.

Cum să semnez aceste rânduri? Gabriela ori Ana? O să scriu Oriana, o să alerg prin labirintul de cristal ghidată după cioburi de orhidee, în încâlciri de nume, sensuri, premoniţii şi nuanţe suprapuse cameleonic sub semnul unor rostuiri poetice subconştiente, sub constelaţia magicului la întrecere cu propria luciditate… dincolo de moarte…în spirală…

Gabriela Ana Balan, “Labirintul de cristal”, Editura Self-Publishing 2014