Doamna Munteanu, deşi avea o vârstă înaintată, avea încă părul negru şi des, pieptănat pe spate. În zilele friguroase purta un turban galben, dintr-un fular vechi, împletit cu ochiuri subţiri. Avea tenul luminos, fără riduri, gura mică şi ochii pătrunzători, iar mâinile albe, nemuncite. Era o adevărată artă felul în care îşi bea compotul: amesteca cu linguriţa în cană, făcea câteva cercuri, o lasă uşor pe farfurioară, sorbea din compot cu înghiţituri mici, apoi lăsa cana să se odihnească pe farfurioară. Cu degetele subţiri, apuca din nou linguriţa şi alegea un cub de gutuie, deschidea gura numai puţin, atât cât era nevoie.
Totul calculat. În tot timpul acesta, mâinile parcă dansau, nişte păsări flamingo cu gâturi subţiri, pe un lac auriu, cuprins de linişte. Salonul ei era o cetate a liniştii şi a încremenirii timpului. Într-un colţ, era pianul imens. Plângea în surdină. Pe un perete, era o pictură cu un peisaj de toamnă. Canapeaua era veche, cu pluşul tocit. Peste covorul persan, ros în câteva locuri, întinsese o folie de polietilenă ca să-i prelungească viaţa. Salonul părea că murise demult, un decor din alte timpuri pe care-l cercetam discret cu privirea când doamna nu se uita la mine. Mă chema să urmărim amândouă piesa de teatru de marţi seara. Apoi îmi dădea sfaturi cum să mă port în societate şi mă întreba cum mă descurcam la şcoală. Îi mulţumeam respectuos pentru trataţie şi mă retrăgeam în camera mea, închiriată de la dânsa. O lăsam în salon, de multe ori aţipind, mergeam cu spatele până la uşă, o închideam cu grijă şi salonul încremenea cu tot cu doamna Munteanu, cu amintirile şi cu tristeţile sale, pe care nu mi le-a spus, dar le intuiam în privirea ei când mă învăţa să-mi aleg o soartă bună. Dacă aş fi putut s-o ascult!
Aşa îmi miroase strada Udrişte după treizeci de ani: a compot de gutui. Mai sus, era o stradă cu mulţi tei. Înainte de examene, seara, mă plimbam, închideam ochii, îmi depărtam braţele şi tăiam aerul înmiresmat. O pasăre flamingo departe de lacul său.
Sursa foto: veterinari-romania.ro