Angela BaciuAngela Baciu
07.10.2015

Paltonul lui Nino

Poetului George Almosnino

 

Frig. Atât de frig că am fi intrat oriunde, numai să ne mai încălzim puţin. Era întredeschisă poarta mare a muzeului. Traversăm curtea plină de mormane de zăpadă. În muzeu, căldura din săli ne cuprindea şi ne simţeam atât de bine. Era linişte. Părea să nu fi trecut nimeni pe acolo de ceva vreme. Tavanul înalt, pereţii încărcaţi, covoare groase, uşor roase de timp.

Treceam dintr-o încăpăre în alta căutând parcă nici eu nu ştiu ce. Ferestrele îmbrăcate în draperii grele, de un roşu închis, strânse cu canafi aurii. Dincolo, forfota străzii, oamenii mergeau grăbiţi, fiecare la treburile lor. Un câine zgribulit îşi făcuse culcuş pe un capac de canalizare.

Tiberiu era înaintea mea cu câţiva paşi. Aşa mergeam şi pe cărările de munte, când potecile se deschideau spre lumi noi pentru mine. Privea calm fiecare tablou în parte. Încă aveam mâinile îngheţate, frigul nu se descotorosise de mine, stătea agăţat ca o scamă pe o haina veche. Păşeam uşor, parcă să nu deranjez. Din când în când, trecea câte o femeie. Toate purtau halate albe. Habar n-aveam dacă erau angajate la muzeu, sau asistente medicale. De fiecare dată era alta…Cine ştie. Îmi venea să o întreb pe una din ele cum o cheamă. Sau de ce duce pe tava de argint un pahar cu gura în jos. Zâmbeam în sinea mea, numai cu fantomele nu vorbisem !!!

Încă o uşa deschisă, altă încăpere plină de tablouri. În mijloc, trona un birou impresionant stil Ludovic al XV-lea. Pe un colţ,o lampa veche. Cu abajurul verde. De ce verde?

La birou, cu un zâmbet larg pe faţă aştepta Nino. Avea capul descoperit, barba încărunţită, privirea senină, bucuroasă, aş zice, îmbrăcat într-un palton lung, maro cu guler de blană scurtă. Pe birou, îşi aşezase mănuşile, tot maro, terminate şi ele la încheieturi cu blană. Tiberiu se duce direct la el. Se privesc, pare că abia se despărţiseră. Nu erau surprinşi să se reîntâlnească. Se salută ca fotbaliştii pe stadion, lovindu-şi palmele, parcă-şi urează “give my five”.Eram în faţa unui tablou ?! Căutam în colţul de jos în dreapta numele autorului. Nu ştiu ce vedeam: doi bărbaţi maturi, tată şi fiu apropiaţi acum printr-o înţelegere tacită. Semănau frapant. Statura, o uşoară încruntare a frunţii lor, nasul coroiat…Şi-au strâns mâinile. Nu puteam distinge mâna unuia de mâna celuilalt. Şi ele erau identice: degete lungi, încheieturi subţiri, arătătorul şi cel mijlociu îngălbenite de tutun. Cum era posibil ca doi oameni să aibă aceleaşi mâini? Îl priveam pe Nino. Voiam să îi spun ceva. Cuvintele nu-mi ies din gură. Pe neaşteptate, Tiberiu se întoarce cu spatele şi pleacă să privească tablourile. Am rămas în faţa lui Nino, nu atât nedumerită, cât mai degrabă ruşinată. Îmi venea să mă năpustesc asupra lui şi să-l îmbrăţişez, crezând că acolo găsesc toată siguranţă lumii…Din doi paşi îl ajung din urmă pe Tiberiu. Îl întreb în şoaptă de ce nu mă prezintă. Mă priveşte – aceiaşi ochi exasperaţi ca atunci pe coama Baiului, când spunea “hai, nu vii odată ?”- îmi răspunde să mă port cum simt: “Du-te dragă la el, ce mă întrebi pe mine?!”şi trece la un alt tablou.

Îmi iau inima în dinţi, şi fie ce-o fi. Nino e în picioare acum, dar nu schiţează nici un gest, zâmbeşte larg şi atât. Nu mă cheamă, nu mă încurajează. Mă opresc la jumătatea drumului. Zâmbesc şi eu. Era de ajuns. Ştia tot ce trebuia ştiut.

Mă întorc la Tiberiu, îl iau de mâna. A cui mâna o strângeam?

Priveam amândoi acelaşi tablou. El se uită cu atenţie. Întorc încă o dată privirea spre sala cea mare. Biroul gol. Nino nu mai era. Plecase cu tot cu paltonul şi mănuşile maro, cu femeile în halate albe. Să fi văzut numai eu tabloul asta? Şi de ce zâmbea acum Tiberiu?

În tablou imaginea unui cartier vechi, muncitoresc, câţiva copii la săniuş. Un om de zăpadă făcut cam naiv cu o tigaie pe cap şi un nas strâmb dintr-un morcov din cămara bunicii. În prim plan băieţelul parcă semăna cu Tiberiu copil. Sau cu Nino ? Era şi o fetiţă acolo, cu două codiţe lungi negre. Se plângea de frig. Copilul o privea mirat. Îşi scoase haina şi i-o puse ei, să-i ţină de cald. Haina veche militărească, nu se încheia la ultima gaică…

“L-am dat Norei, într-o primăvară, de mărţişor, bumbul ăla de alamă, legat cu un fir tricolor”, spune Tiberiu. De unde să fi găsit la cazarmă un şnur roşu cu alb?

Ies din tablou şi mai privesc o dată biroul, lampa verde, fotoliul lui Nino din sufragerie. E tot acolo…

M-am trezit brusc, e ora 8, trebuie să plec la serviciu.

858 cititori