Pădurea de piatră

– V-am adus aici, la această terapie de grup, pe toți trei, cei care ați fost acum zece ani în pădurea pietrificată. Începe tu, te rog! – se adresă doctorul unei femei slabe, cu părul strâns la spate într-o coadă de cal.

– Eu ce pot să spun… Au trecut zece ani de atunci. Eram tânără și fără minte. M-am luat după ăștia doi – și arătă spre bărbații care stăteau așezați în fața biroului psihiatrului, așteptându-și rândul – și m-am desprins de grup, fraierul ăsta zicea că ar putea fi o aventură unică, un safari, un…

– Eu n-am fost niciodată acolo, ce este, un parc de distracții, nu? Făcut în pădurea pietrificată, veche de milioane de ani, nu? Cum au descoperit-o, știi?

– De unde să știu exact? Sonare, radare…Au dezgropat pădurea aia și au făcut-o un punct de atracție pentru turiști. Așa, și noi am luat-o pe lângă drumul amenajat, când ghidul nu se uita la noi. Se întinde pe sute de hectare, sunt mii de copaci de piatră, dacă nu chiar milioane.

– Așa, și cum i-ai văzut tu?

– Ca pe niște giganți torturați, alții aveau ramurile contorsionate ca niște brațe scheletice ridicate către cer. Fiecare copac părea să semene cu un bărbat, aveau trunchiuri crăpate și ridate. Scoarța pietrificată era fie întunecată, fie gri-albicioasă, iar crăpăturile din trunchiurile lor seamănă cu ridurile din jurul gurii… cum să spun… După ce am văzut statuia Gorgonei, din poiana aia, pentru mine viața a împietrit în ultimii zece ani. Fiecare zi a fost la fel, bărbați incapabili să mă iubească, trunchiuri groase, puternice, sau altele subțiri și înalte, da’ nu m-a iubit niciunul, înțelegi? Înțelegi?! Toți mi-au oferit speranțe, dar apoi au dispărut. În jurul Gorgonei erau niște păpădii uriașe, pietrificate, din acelea de demult, mari cât niște brazi. Semințele erau și ele de piatră, nu vor zbura niciodată spre cer, înțelegi?

– Și Gorgona cum era?

– Cum să fie? Ce să caute o statuie din mitologia antică într-o pădure veche de milioane de ani? Și totuși am văzut-o cu toții… Avea un păr făcut din șerpi care șuierau în liniște, ca gândurile care te trag spre trecut. Ochii ei pietrificați erau ca ai bărbaților care m-au privit fără să mă vadă cu adevărat. Și cerul era de piatră, nu se mișca niciun nor.

– Bine, destul! Crezi că vezi vreo soluție, dacă te-ai întoarce în acea pădure acum, după zece ani, crezi că ai putea rezolva ceva? Ce i-ai spune meduzei, pardon, Gorgonei?

Femeia duse mâna la ceafă și se trase cu furie de păr.

– Nu știu, cred că i-aș oferi părul meu, i l-aș da ca ofrandă. Și i-aș cere să mă împietrească și pe mine. Să mă facă nemuritoare, să gândesc din ce în ce mai lent, să simt din ce în ce mai puțin, și asta… ăsta ar fi prețul nemuririi mele!

– Bine. Adică nu-i bine, dar mai vedem… acum hai să ne ocupăm puțin și de tine, îi zise medicul unui bărbat încă tânăr, dar cu riduri adânci în jurul gurii și ochilor. Părul îi era subțire și cărunt.

– Pentru mine ultimii zece ani au fost o repetiție zilnică, o buclă ce s-a repetat zilnic, zilnic i-am spus soției mele că o iubesc, de frică să nu o pierd, și tot așa până nu m-a mai crezut.

– Stai puțin, tu cum ai văzut pădurea acum zece ani?

– Ramurile copacilor îmi aminteau de propriile mâini, care deseori se mișcă fără rost, care repetă același ritual iar și iar, la nesfârșit. Iar chipul Gorgonei era ca un gând neclintit, de piatră. Ca un gând care era pe cale să le prindă pe ale mele, care se repetă la nesfârșit, iarăși și iarăși.

– Dacă ar fi să te întorci în pădure, ce ai face?

– Aș privi Gorgona drept în ochi, să mă transform în piatră! Să scap de chinul reîntoarcerii la aceleași gânduri. Nu mai pot, nu mai suport!

– Da, vom vedea imediat, vom găsi o soluție și pentru tine. Dar acum să discutăm și cu domnul…

– Eu i-am îndemnat să ne abatem de la cărare, eu sunt vinovat de toate, doctore! Și Gorgona m-a pedepsit pentru nesăbuința mea, cunoști diagnosticul, scrie acolo… Fibrodisplazie osificantă progresivă! Mă transform în piatră, bucată cu bucată, ca și copacii aceia! Am vrut să mă dau mare, să-mi dau importanță, și uite ce s-a ales de mine! Vreau și eu să mă întorc în pădurea de piatră, să-mi crească carnea la loc, să devină și copacii vii! Ajută-mă, doctore!

Medicul își prinse gura și vârful nasului între palmele făcute coif, stătu așa câteva secunde, apoi întrebă:

– Și cum v-ați întors la cărare, ați găsit imediat drumul înapoi, l-ați găsit ușor, v-ați descurcat?

– Nu, ne-am fâțâit de colo-colo vreo juma’ de oră, apoi ăsta i-a dat telefon ghidului, răspunse femeia. Nici așa nu ne-am descurcat, până la urmă ne-a luat un elicopter.

– Aha… și nu a găsit nimeni nicio statuie? Nu cumva e doar în capul vostru?

– E acolo doctore! – răspunseră toți trei aproape simultan.

– E acolo și ne așteaptă, adăugă femeia.

Psihiatrul zâmbi cu superioritate.

– Ei bine, nu e acolo. Și singurul mod în care vă pot vindeca este să vă arăt concluziile inteligenței artificiale după ce a analizat imaginile luate prin satelit. Nu există nicio statuie, vedeți? Știu că doriți să credeți în statuie, dar nu puteți trăi în iluzie.

Femeia îi zâmbi provocator:

– Ești la fel ca noi. Dacă nu găsești statuia, viața ta s-a sfârșit!