Orașul de piatră

În oraşul de piatră, totul era cenuşiu: copacii, casele, străzile, cerul, chiar și oamenii. Ei treceau zi de zi spre căminele lor cenuşii, venind de la fabricile bătrîne, pline de fum, cu feţele nici triste, nici vesele. În oraş nu creşteau flori, nu erau păsări, doar cîteva ciori croncăneau pe ramurile uscate ale pomilor morţi.

Erau şi copii în oraş. Ei se jucau pe maidanul plin de praf, murdari şi obosiţi, dar nu le păsa, nu ştiau că ar putea fi şi altfel, iar părinţii încercau să nu îi amăgească spunîndu-le poveşti despre lumi imaginare. Se temeau ca mai tîrziu, cînd copiii vor creşte, să nu devină visători, nereuşind să se descurce în viaţă. Aşa credeau ei că le va fi mai bine.

Într-o zi, pe maidan a apărut un băieţel cu părul ciufulit, cu ochii mari, negri. El purta un creion după ureche şi obişnuia să facă pe grozavul, desenînd fel de fel de scheme de neînţeles, cu care îi înspăimînta pe toţi. Le spunea copiilor că el ştie tot oraşul pe dinafară şi pentru ca impresia să fie de-a dreptul înspăimîntătoare, le mai spunea că îl cheamă Piază Rea, pentru că, dacă voia, putea aduce ghinion oricui.

Cînd îl vedeau, copiii fugeau speriaţi şi Piază Rea, încet, încet, a rămas singur. Nu îi plăcea, dar nu ar fi recunoscut niciodată aceasta, aşa că inventa jocuri spectaculoase, la care ceilalţi priveau de departe cu admiraţie, dar şi cu frică. Piază Rea ajunsese celebru printre cei mici prin ţipetele sale cumplite, felul său zgomotos de a alerga pe străzile cenuşii, dar mai ales prin faptul că nu asculta pe nimeni, creîndu-şi repede un renume.

Doar o fetiţă obraznică stătea impasibilă, cocoţată între crengile unui copac uscat și nici nu-l băga în seamă, văzîndu-şi mai departe de joaca ei îndrăzneaţă. Piază Rea se duse la ea şi încercă să o sperie. Îşi desfăşură schemele lui înfricoşătoare, îi vorbi de marele ghinion care va da peste ea dacă nu îl ascultă şi făcu totul pentru a o îngrozi. Fetiţa coborî din copac şi se prezentă impasibilă:

-„Pe mine mă cheamă Pistruiata, am un ochi verde şi unul albastru, de aceea văd mai multe lucruri decît vezi tu şi în moduri diferite. Înţeleg foarte bine tot ceea ce faci, aşa că nu ai cu ce să mă sperii. După cum vezi, am pe rochiţă un trifoi cu patru foi, care îmi aduce noroc, aşa că nu poţi să-mi porţi nici un ghinion. Sînt mai puternică decît tine, pentru că eu văd tot ceea ce faci tu, pe cînd tu habar nu ai ce este în mintea mea. În oraşul acesta, eu pot să fac ce vreau, nu ai nici o putere asupra mea. Dacă vrei, te pot ajuta să nu mai ai ghinion. Asta, fireşte, în cazul în care am un motiv serios.

Piază Rea rămase fascinat şi se trezi deodată zicînd:

-Îţi dai seama, cu puterile mele şi cu norocul tău ce am putea face? Eu am un gînd secret, dar pînă azi nimeni nu a meritat să îl ştie. Cu tine însă… aş putea să îl pun în aplicare. Ce zici, mă ajuţi să nu mai am ghinion?

Pistruiata pufni în rîs, dar se prefăcu interesată, pentru că era tare curioasă din fire. Piază Rea începu să facă pe grozavul şi îi povesti cum el de mult visează să părăsească Oraşul de Piatră şi să pornească pe drumul misterios spre munte şi pe care nimeni nu a mers vreodată. De data asta, Pistruiata trebuia să recunoască: era foarte interesant şi cu totul nou ce spunea băiatul acesta fără astîmpăr. Şi aşa au pornit la drum.

Cînd au văzut Oraşul de Piatră rămas în urmă, au înţeles că nimeni nu îi oprise vreodată să plece şi s-au mirat pentru prima oară; cum de nu urcase pînă atunci nimeni pe munte? Felul în care oamenii acceptau ceva, mulţumindu-se cu atît de puţin, li se păru deodată caraghios.

În drumul lor, Piază Rea şi Pistruiata au avut destule peripeţii, dar au învăţat să se cunoască mai bine şi să se ajute. Piază Rea a demonstrat cît este de puternic, de curajos şi de voinic, iar Pistruiata şi-a pus în valoare toată puterea minţii ei, reuşind să prevadă pericole de tot felul şi să le ocolească din vreme. Cu toate acestea, de multe ori se ciondăneau din nimic şi drumul lor părea să nu se termine cu bine.

Tot mergînd ei aşa, cînd ajunseseră deja la capătul puterilor, au zărit coama albă a muntelui, iar acolo, sus, un castel luminos ca un diamant. Era noapte, iar prin ferestrele mari, se zărea, mişcîndu-se de colo-colo, o luminiţă. Era atît de strălucitor castelul şi atît de străveziu, încît se gîndiră pentru o clipă că e o închipuire. Nu mai văzuseră nicicînd aşa ceva, de aceea erau pe cît de fermecaţi, pe atît de speriaţi de ceea ce le apăruse în faţă. Fireşte că au intrat în castel, doar erau atît de curajoşi.Totuşi, inima lor era mică, mică de spaimă, iar castelul părea pustiu. Paşii făceau ecouri lungi pe dalele reci de marmură albă, iar vocile se risipeau în ecouri ciudate, pînă departe, departe.

-Hai să căutăm luminiţa, propuse Pistruiata, dar să nu ne despărţim.

Într-o sală mare şi imaculată, cum nu mai văzuseră nicicînd, au găsit într-un tîrziu pe cineva. Era o fetiţă. Avea ochii căprui ca mierea, părul lung, iar în păr purta flori albe. Cam sclifosită, la prima vedere. Era îmbrăcată într-o rochiţă albă, de pînză. ”Hm, cam puţin, pentru o prinţesă”, gîndi Pistruiata. În mîna dreaptă fetiţa purta o luminiţă aurie, care ardea fără încetare. Parcă ar fi fost vie. Dar ce i-a uimit cu desăvîrşire, era faptul că era desculță.
– Cum te cheamă?

– Sînt Copilul Singuratic…

– Şi ce faci aici?

– Luminez castelul.

– Şi de ce ai picioarele goale? O să răceşti, bombăni Piaza Rea.

– Se poate, dar aşa pot simţi totul mai bine.

– Păi, îţi faci rău!

– O, trebuie să simt totul, altfel cum aş putea trăi? zise Copilul Singuratic, făcîndu-i pe cei doi să se prăpădească de rîs. Atîta prostie? Să stai într-un aşa castel, să fii luminos şi să stai desculţ? Aaaaa!! Cine a mai auzit? Așa că au început să o înghiontească, să o tragă de păr, să rîdă. Copilul Singuratic tăcea. Văzînd că nu plînge, i-au spus în același glas: tare mai ești proastă. Hahahaha!

Cînd s-au mai potolit cei doi, fetița le-a arătat o altfel de lumină care i-a lasat fără cuvinte. Era ceva ce nu mai văzuseră și se numea curcubeu.

– Și cum te poţi juca cu el? Cei doi erau fascinaţi. Se simţeau atît de puternici, de grozavi, cine mai era ca ei? În Oraşul de Piatră nu existau asemenea culori; nimeni de pe strada lor nu știa că pe lume există ceva atît de puternic, de uluitor. Și totuşi, de la o vreme, se întîmpla ceva ciudat…

– Mie mi se întîmplă ceva…

– Nu-i aşa? Şi mie…

– Ce-o fi asta?

Se numeşte iubire… e tot ce pot să vă dau. Altceva… nu am. Copilul Singuratic îi privi. Pe fețele lor culorile se jucau îndrăzneț și hazliu.

– Seamănă cu răceala? Întrebă Piază Rea uitîndu-se chiondorîş la curcubeu. Nu cumva culorile astea sînt de vină?

– Ba da, răspunse fetiţa cu lumina în palme. Cine vede curcubeul, începe să iubească. Dar nu te supăra aşa de tare, pentru că este un dar frumos, pe care culorile îl fac oamenilor.

– Un dar frumos? Simt ceva ca o aripă în piept, nu este chiar aşa de simplu, completă şi Pistruiata şi pentru prima dată a fi rupt-o la fugă din castelul ciudat.

– Cu timpul, dacă iubeşti, ochii încep să îţi strălucească, iar în suflet se aude muzică. Muzică?

– E colorant?

– Așteaptă și vei vedea.

Nu apucă să continue explicaţiile. Piază Rea şi Pistruiata dansau, zîmbeau, se priveau în ochi şi îşi vorbeau în şoaptă. Nu mai făcuseră asta niciodată pînă atunci. Apoi rîsul lor se risipi în tot castelul, făcîndu-l să răsune ca un clopoţel de argint, într-o nesfîrşită cascadă de bucurie. Cei doi au luat Copilul Singuratic de mînă şi au alergat împreună prin castel, pînă ce totul a devenit obişnuit. Aşa au devenit prieteni.

Cei trei au rămas împreună. Faţă de ceea ce aveau, primiseră în plus. Ceva nevăzut locuia în sufletele lor, făcînd ca puterile lor să crească înzecit. Au rămas împreună, dar nu la castel. Au plecat mai departe, mult mai departe, pentru că, aşa cum spunea Pistruiata, drumul contează. Calea… iar ei erau abia la început. Orașul de Piatră rămăsese departe, în urmă. De fapt, care oraș?