Bogdan-Alexandru HagiuOare cu ce greșise atât de mult? Oare de ce o pierduse? Acum era închis, sau se rătăcise?, în acest oraș în care clădirile erau corpuri contorsionate, cu mușchi vânjoși ce se încordau sub fațadele clădirilor și vene negre ce pulsau sub trotuare. Catedrala era făcută din coaste uriașe, acoperite de o piele subțire, translucidă, sub care pulsa…inima cui? Un băiețel i-a zis: „Salut, grasule! Ia pune mâna aici, pe zid! Simți căldura? Auzi bătăile inimii?” Apoi s-a îndepărtat râzând. Trecătorii nu-l priveau. Călătorii din tramvai erau cu ochii în telefoane. Alertele de știri: războiul din Ucraina, negocierea păcii… alegerile din mai!
– Trezește-te!
Doctorul îl scutura de umăr.
– Nu dormi acum, dormi la noapte!
– Doctore, clădirile se strâng una în alta, pielea se închide și formează pereți noi, nimeni nu poate fugi din oraș!
– E clar, zise medicul către asistentă, trebuie să reducem dozele.
– Dumneata nu înțelegi că străzile se îngustează ca niște vene care se contractă? Sau artere, mă scuzați dacă greșesc, eu am dat la Medicină, dar nu am intrat, așa a vrut mama… Zicea că e singura profesie care mai e de viitor, dar uite că și pe asta o ia acum AI-ul… Veți rămâne și voi șomeri, ca și mine, ca noi toți!
– Dar de fapt, ce are? – întrebă un rezident, sucind oliva stetoscopului.
– Bulimie severă, cu diagnosticul ăsta l-am internat. Formă severă, cu auto-pedepsire, după ce mânca compulsiv, încerca să compenseze fie prin post prelungit, fie prin auto-rănire simbolică.
– Adică ce făcea? – se băgă o fată blondă și drăguță care abia intrase în salon și voia să facă impresie.
– Domnișoara doctor, în primul rând că nu se întârzie la vizită! În al doilea rând, pune mâna pe carte și vezi ce înseamnă auto-vătămare!
– Adică își mușca buzele până la sânge, își ținea respirația până la leșin?
– Asta poate că faceți voi, măi… Hai, nu mă enervați, că nu mai trece niciunul!
Asistenta-șefă i-a tras deoparte pe amândoi și a început să le povestească în șoaptă:
– A avut o halucinație, s-a văzut pe sine mâncându-se în oglindă. După aia a început să-și smulgă bucăți de piele de pe el, zicea că trebuie să scoată foamea din el. Zice că în orașul nostru toate clădirile sunt vii. Că sunt făcute din trupurile celor care i-au distrus viața. Că biserica din centru e din trupul mamei lui, care îi strigă să nu mai mănânce așa de mult. Că străzile sunt din trupul tatălui său, care nu-l poate vedea, cum nu l-a văzut niciodată. Că turnul e carnea iubitei lui, cu buze care încearcă să-l înghită. Cel mai groaznic e că ceasul de la palat suntem noi. Nici nu pot să vă spun…ia spune tu, măi!
– Da, voi sunteți acolo, fiecare oră e făcută din fețele voastre pocite, și gurile vă strigă automutilare, asta ești tu, derealizare, ăsta e doctoral cel deștept, tulburare alimentară, ăsta e celălalt doctor, ăla cu barbă, și tot așa până la ora doișpe, numai că limbile ceasului sunt de os, și vă taie fețele!
– Haideți și-n salonul trei, doar n-o să stăm toată ziua cu ăsta.
– Măi, voi nu-nțelegeți că e vorba de orașul ăsta, orașul nostru, orașul în care trăim? Și că vă așteaptă aceeași…același lucru?!
Medicul de salon le făcu celorlalți semn să iasă fără să mai comenteze nimic. Rămas singur, pacientul scoase de sub pernă pastila portocalie pe care o șutise din cutia confiscată de asistentă. O luă cu o înghițitură de apă și se grăbi să o rupă de fugă pe străzile orașului cuprins de foame. Calcă o uriașă șiră a spinării în care vertebrele care se mișcă ca niște guri ce rostesc promisiuni goale sunt doctorii și asistentele. Cu cât fuge mai mult, cu atât foamea îi roade stomacul mai tare. Zidurile încep să pulseze, iar carnea începe să i se înroșească ca o friptură pe cale de a deveni bine făcută. Începe să-și smulgă bucăți de carne și să le înghită, fără să simtă nicio durere. Dar capul i se înfundă între umeri ca și cum orașul vrea să-l absoarbă. Se va contopi cu primul zid, va deveni parte din el. Eventual va intra în fațada asta translucidă, din piele fină, prin care se văd ochii albaștri ai iubitei sale, larg deschiși, forțați să vadă totul.
În salonul trei rezidenta cea blondă îi spunea colegului ei:
– Știi, am o senzație ciudată că tocmai asta se întâmplă, ce zicea ăla. De fapt există teoria că fiecare conștiință interacționează cu cele din jur. Și, drept să-ți spun, și mie mi s-a părut că blocurile pulsează lent, respirând prin crăpăturile de la cutremure. Iar fundațiile caselor au absorbit mulți oameni, despre care nu mai știe nimeni nimic. Iar noi nu facem decât să integrăm oamenii în această țesătură de carne a orașului!
