Camelia Florescu 
La ora aceea,
când se spărgea conștiința de maluri,
iluziile sub tâmple
își mușcau mâinile înfiorate.
Răsăreau de nicăieri,
vâslași să-mi poarte inima
ca pe-un trofeu la malul celălalt.
Mă încăpățânam să calc singură
prin foșnetul sângelui meu
ceva mai la sud de vecernie.
Se umileau norii, îngenuncheați
la porțile unde talerele timpului
despicau cerul în două.
La ora aceea
descuiam
cu grijă lacrimile
și pântecul grăunțelor așteptării,
puse la iernat sub grinda sufletului.
Dumnezeu
îmi ceruse simbrie
pentru vorbele neroade de dor,
pentru toate zâmbetele fugare
atârnate rotunde ca gutuile din livadă,
pe chipul meu atât de previzibil.
La ora aceea
melcii neînțeleși țeseau drumul spre casă,
rotindu-se in cerc ca după ploaie.
Tu nu mai aveai putere
nici să minți, nici să-mi promiți
vreun pantof de Cenușăreasă,
sau vreun inel “mare cât inima mea
mare cât inima mea…
mare cât inima mea…
mare cât inima mea …”
Sursa foto: doxologia.ro
