Elena Adriana Dobrinoiu 
– „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite” –
Semeni cu Hortensia Papadat-Bengescu – mi-a spus, la o emisiune de televiziune, realizatorul care îmi prezentase cartea de eseuri. Ai citit romanul Adrianei? m-a întrebat. Nuu, am dat din cap. Ia să îl citești! Narațiunile tale sunt lirice și subiective, ai putea evolua spre un scris obiectiv, dacă o citești, mi-a spus domnul profesor universitar și scriitor DM. Am citit și m-am regăsit în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu.
Fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe (născută Ştefănescu), nepoata gen. G. Bengescu-Dabija, junimist, studiază, în perioada 1887–1894, la pensionul pentru domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti. Căsătoria, la 20 de ani, cu magistratul Nicolae Papadat, pe care îl va urma în numeroase transferuri prin ţară şi viaţa de familie cu cei cinci copii, i-au întârziat cariera literară.
Debutul literar, precedat în 1912 de articole în presa de limbă franceză şi în 1913 de versuri lipsite de valoare şi proză poematică, şi-l va face, practic în 1919, la vârsta de 43 de ani, cu un volum de proze scurte, „Ape adânci”, salutat de Garabet Ibrăileanu şi Tudor Vianu. În acelaşi an a devenit membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, al cărui mentor spiritual a fost Eugen Lovinescu.
Foarte mândră de această realizare, Hortensia Papadat-Bengescu afirma: „Aparţin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici preţul unei ambianţe”. Toate scrierile sale vor fi citite mai întâi în cenaclu şi apoi publicate, cu puternică susţinere din partea criticului literar.
Următorul an se dovedeşte a fi unul de bun augur pentru ea: acum publică prozele „Sfinxul” şi „Romanul Adrianei”.
Din anul 1923 devine membră a Societăţii Autorilor Dramatici Români. La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proză „obiectivă”, fapt vizibil în ciclul familiei Hallipa: „Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach“, „Drumul ascuns”, „Rădăcini” şi romanul inedit „Străina” (care s-a pierdut, dar a fost reconstituit de Academia Română și publicat în lucrarea vastă, Hortensia Papadat-Bengescu, Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2012, coordonatorul acestei lucrări fiind Eugen Simion, ediţie îngrijită de Gabriela Omăt), o incisivă cronică a societăţii realizată cu mijloacele narative ale literaturii proustiene.
„Romanele ciclului Hallipa […], deşi scrise la intervale mari de timp şi relativ independente unul de altul, alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, şi trebuie considerate împreună”, scrie Nicolae Manolescu.
Din 1933, se stabileşte în Bucureşti. În 1936 primeşte Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1946, Premiul Naţional pentru proză.
În ultima perioadă a vieţii se îmbolnăveşte grav şi, în afară de nuvela autobiografică „Spovedanie”, păstrată în manuscris, toate celelalte proiecte literare rămân neterminate.
Romanele sale sunt, prin acuitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele modele autentice ale prozei psihologice româneşti. „Scriitoarea care a contribuit cel mai mult la rafinarea literaturii române, dându-i consistenţă şi cerebralitate, urbanitate şi stil, într-o perioadă când literatura română era încă rurală şi inhibată, cvasiprimitivă, a fost Hortensia Papadat-Bengescu”, spune Simona Popescu.
Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista „Viața românească”, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin. Prozatoarea suplinește „un deficit colosal de existență” (Femei, între ele) urmărind atent „perpetua mișcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum „Ape Adânci”, „Femeia în fața oglinzii”, sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuțioasă notare a senzațiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.
Participarea scriitoarei la ședințele cenaclului „Sburătorul”, căruia îi și dedică primele ei romane, îi influențează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observație. Investigația psihologică se adâncește în romanele „Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Rădăcini” și se întregește cu o incisivă prezentare a mediului social.
Mentorul și criticul „Sburătorului”, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei românești, dublată de cea de la rural la urban, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.
Opera scriitoarei ilustrează și un alt principiu lovinescian, acela al inspirației citadine. Marele oraș este mediul în care evoluează cu naturalețe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. „Cetatea vie”, cum numește Bucureștii, Mini, personajul romanului “Fecioarele despletite”, nu mai reprezintă, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ca pentru literatura de inspirație sămănătoristă a începutului de secol, ci un cadru normal de viață. G. Călinescu admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume” din proza sa.
Romanele „Fecioarele despletite”, „Concert din muzica de Bach”, „Drumul ascuns” și „Rădăcini” alcătuiesc „Ciclul Hallipilor”, numit astfel după familia ai cărei reprezentanți se află în centrul acțiunii care cuprinde și alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim, Drăgănescu sau Maxențiu. Această creație a scriitoarei reprezintă cel de-al doilea ciclu de romane din literatura română după „Ciclul Comăneștenilor” de Duiliu Zamfirescu. Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipilor sunt în majoritate îmbogățiți de dată recentă care își pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă și a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu și Coca-Aimée.
Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotescă, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalități narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel, prezentarea evenimentelor și a personajelor de către narator alternează cu introspecția (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuși) și cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiași situații. Apar și personajele-reflector, Mini și Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente și personaje; cititorul află despre situația din familia Rim sau despre cauza suferinței Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini și Nory iau ele însele cunoștință de aceste lucruri. „La domnia sa lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație.” (Liviu Rebreanu).
Ascensiunea Hortensiei Papadat-Bengescu în literatură a fost bruscă și surprinzătoare. Originalitatea scriitoarei e incontestabilă. De la Caragiale încoace, singur Sadoveanu dăduse o îndrumare nouă prozei românești, prin personalitatea lui puternică. Iar după Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu a izbutit să aducă iarăși o notă tranșant diferită… talentul acesteia nu a adăugat o simplă nuanță, ci a proiectat o nouă culoare pe ecranul nu tocmai variat în culori al prozei noastre literare. Și asta înseamnă mult… – spunea George Topârceanu.
Exuberanța producțiilor sale, ca o izbucnire arteziană, a ridicat-o dintr-o dată până la un loc de onoare, după care alții tânjesc îndelungă vreme.
Aș putea spune la final, că am înțeles pe deplin mesajele transmise de marii scriitori români, alături de care Hortensia Papadat-Bengescu a deprins arta scrisului, a învățat să evolueze spre scrisul autentic românesc, spre proză obiectivă, spre perfecțiunea construcției romanești, spre deprinderea arhitecturii concepției despre lume și viață, despre creație, construcție literară, originalitate, anvergură, stil, că a fost cunoscătoare a operei lui Proust si că a fost influențată de marele scriitor francez. Desigur Hortensia Papadat Bengescu își dorise să meargă să studieze la Paris, dar familiei, mama ei a vrut să se căsătorească. Dar ea, ca o româncă adevărată, nu a renunțat niciodată la visurile ei. Mă gândesc ce stenică personalitate a fost, nu numai feminină, ci și intelectuală, umană, socială, știind unde vrea să ajungă ca o zeiță a înțelepciunii, ca o femeie talentată, învățată, determinată de propria ei voință și de forța împrejurărilor dumnezeiești.
Și am înțeles ce trebuie să așezăm la baza oricărei reușite, exemplare, în viață: dragostea, credința, idealul, munca, așa cum a exprimat sugestiv și romanciera Hortensia Papadat-Bengescu,: „Nu se poate să te azvârli puternic, vioi și încrezător în valurile vieții, și ea să nu te scoată la limanul fericirii.”
