Omul care schimba anotimpurile

În urmă cu un număr neştiut de ani, când încă mai sălăşluiau prin locuri ascunse balauri înfricoşători, îşi trăia liniştit zilele bătrâneţii un om ce se îndeletnicise o viaţă întreagă cu negoţul. De la o vreme, simţind că nu mai are mult de stat pe această lume, îşi chemă cei trei flăcăi şi le spuse:

– Iubiţii mei copii, firul vieţii mi se va curma în curând şi va trebui să vă înjghebaţi fiecare câte o gospodărie. Vremurile mi-au fost potrivnice şi n-am putut pune la adăpost atâţia galbeni câţi v-ar face trebuinţă. În tinereţile mele am slujit, însă, câte un an la Sfânta Miercuri, la Sfânta Vineri şi la Sfânta Duminică. Fiecare mi-a plătit, dându-mi câte un cufăr. Ale voastre să fie! Mergeţi şi găsiţi-le în pădurea de la marginea satului unde le-am ascuns de răutatea oamenilor!

Plecă flăcăul cel mare şi, după ce căută ce căută, se întoarse cu un cufăr mare cât toate zilele. Îl duse cu greutate în casă şi îl deschise înaintea tătâne-său. Ce să vezi! Înăuntru erau numai galbeni strălucitori.

– A vrut norocul cu tine, fătul meu, zise bătrânul bucuros. Acum, mijlociule, a venit vremea să ne arăţi şi tu ce poţi.

Flăcăul îşi luă şi el ziua bună şi se afundă în desişul întunecat al pădurii. După ce cotrobăi vreme îndelungată, găsi un cufăr ceva mai mic decât primul. Îl aduse acasă şi, când îl deschise, văzu că era plin numai cu nestemate.

– Asta zic şi eu comoară, se minună bătrânul o dată cu băiatul. Acum, prâsleo, du-te şi tu în pădure şi află ceea ce este al tău!

Prâslea se pierdu încrezător în codrul pe care îl ştia ca nimeni altul. Cutreieră de dimineaţă până seara, dar în zadar. Supărat, se culcă lângă un izvor şi a doua zi îşi urmă drumul. Tot căutând cufărul, se îndepărtă de locurile cunoscute şi ajunse în inima pădurii, acolo unde numai sălbăticiunile se simt în largul lor. Când nu mai trăgea nici o nădejde, iată că descoperi un cufăraş în scorbura unui copac. Îl luă cu sine şi se întoarse mai repede ca vântul în faţa părintelui său. Îl deschise cu o nespusă grijă, dar alta nu găsi înăuntru decât numai un mugure, două frunze – una verde şi una galbenă – şi, în sfârşit, o crenguţă de brad.

– Ce fel de lădiţă mai este şi asta, tătucă? întrebă nedumerit băiatul cel mic. Oare altă răsplată nu meritam, după ce am răscolit fiecare fir de iarbă din pădure?

– Feciorul meu, lădiţa care ţi-a fost hărăzită este plata pe care mi-a dat-o Sfânta Duminică. Cine o are, capătă puterea de a schimba anotimpurile.

– Dar, păcatele mele, la ce-mi foloseşte mie puterea aceasta nemaiauzită?

– Fii răbdător, fiule! Numai Cel de Sus îi cunoaşte cu adevărat preţul.

Nu mai dură mult şi neguţătorul cel bătrân închise ochii pentru totdeauna. Îl plânseră copiii cât îl plânseră, apoi îl îngropară după legea străbună.

Fratele cel mare urmă ocupaţia tatălui său şi în scurtă vreme ajunse unul dintre cei mai înstăriţi neguţători din ţară.

Acum, mijlociul, mai aşezat decât cel dintâi, cumpără pământ cât vedeai cu ochii şi vite câte nu puteai număra, intrând şi el în rândul oamenilor înstăriţi.

Prâslea se bucură cinstit pentru bunătatea ce o dobândiseră fraţii mai mari, dar văzând că el însuşi nu agoniseşte nimic, le spuse:

– Fraţilor, bag de seamă că îmi trece timpul fără nici un folos. Ce pot aştepta de la un mugure, două frunze şi o crenguţă de brad? Decât să vă încurcaţi de mine, mai bine plec în lumea largă. Rămâneţi sănătoşi!

Zis şi făcut. Vându partea lui din casa părintească şi, cu doi galbeni la chimir, se duse să-ţi caute norocul prin alte meleaguri.

O apucă spre apus şi merse drum lung, până ce ajunse într-o pădure. Tocmai îşi lăsase calul să pască în voie când, dinspre inima codrului, numai ce auzi nişte strigăte disperate de ajutor. Se uită mai bine şi văzu cum un drumeţ fusese înconjurat de patru lotri care, cu pumnalele scoase, se apropiau tot mai tare de sărmanul călător. Cum nu era fricos din fire, flăcăul apucă mai temeinic sabia şi se repezi asupra tâlharilor. Se încinse o luptă voinicească, aşa cum nu vezi în fiecare zi. Acum, dacă pricepură răufăcătorii că nu este de glumit cu prâslea al nostru, se lăsară păgubaşi, găsindu-şi salvarea cu ajutorul unor poteci numai de ei ştiute.

– Îţi mulţumesc voinicule pentru că mi-ai salvat viaţa, îi spuse recunoscător drumeţul, care era un mare boier. Dacă vii cu mine, am să te pun căpetenie peste ceata mea de viteji. Te învoieşti?

– Mă învoiesc, conaşule, răspunse flăcăul bucuros.

Bătură palma în semn de înţelegere şi plecară spre casele boiereşti.

De atunci, unde se ducea boierul era şi el, gata oricând să tragă sabia din teacă pentru a răpune vreun tâlhar la drumul mare sau vreun urs în pădure.

Trecu aşa un an şi boierul îl iubea pe viteazul său slujitor mai ceva ca pe un frate.

Iată că, pe negândite, vremurile – până atunci liniştite – începură a se tulbura. Un duşman puternic se ridică cu oaste înfricoşătoare împotriva ţării. Dacă văzu aşa, împăratul puse să sune trâmbiţele şi buciumele, chemând întreaga ţară la război. Vestea ajunse şi la curţile boiereşti. Cât ai clipi, boierul îşi adună ceata de voinici şi, luându-şi cele mai bune arme de luptă, cei mai puternici cai de călărie şi merinde pentru mai multă vreme, plecă să dea piept cu duşmanul.

Pe malul unui râu mare se strânseseră steagurile venite din toate colţurile ţării. Curând, Măria Sa dădu poruncă oştirii să purceadă către răsărit şi nu mai dură mult până când iscoadele vestiră că oastea vrăjmaşă se afla la numai două zile de mers. În noaptea de dinaintea luptei, începu o ninsoare straşnică. Gerul necruţător biciuia feţele oamenilor, pătrunzându-le în oase. Straiele subţiri, gătite pentru o vreme mult mai blândă, nu le mai făcea nici o trebuinţă.

A doua zi, oamenii împăratului prinseră două iscoade care grăiseră, sub ameninţare, că oamenii lor nu suferă din cauza frigului, deoarece veneau dintr-o ţară unde gerul era la el acasă. Îngrijorat peste măsură, împăratul îi chemă la sfat pe căpitanii tuturor cetelor boiereşti.

– Măriţi boieri, duşmanul se află la o aruncătură de băţ, iar oştirea noastră este pe jumătate îngheţată. Ce-i de făcut?

– Măria Ta, vorbi un căpitan mai vârstnic, eu găsesc cu cale să plecăm cât mai este vreme din calea vrăjmaşului. Altminteri prăpădim bunătate de oaste fără nici un folos.

– Cinstiţi căpitani, spuse un altul mai tinerel, eu socot că nu este greşeală mai mare decât aceea de a-l lăsa pe duşman să se înstăpânească asupra pământurilor noastre! În van vom încerca mai târziu să îl izgonim.

– Adevărat ai grăit şi cu dragoste de moşie, rosti împăratul, însă cum să facem pentru că iarna asta timpurie ne-a stricat socotelile?

Auzind aşa, prâslea al nostru, care se afla şi el la sfatul împărătesc, aproape de stăpânul său, îşi aminti de cufăraşul moştenit de la tătâne-său. ,,Acuma este timpul să îi încerc puterile, gândi băiatul”. Căută în traistă, scoase cufăraşul şi vorbi sfatului:

– Luminate împărat şi cinstiţi căpitani, gătiţi-vă de luptă pentru că nu va mai trece mult şi zăpada are să dispară, lăsând locul câmpurilor înverzite şi florilor frumos mirositoare!

– Ceea ce aud este cu putinţă, oare? Cine îndrăzneşte să spună o asemenea grozăvie? se mânie împăratul.

– Eu, răspunse cu încredere prâslea al nostru.

Apoi, feciorul cel viteaz deschise lădiţa, scoase de acolo mugurele, crenguţa de brad şi frunzele, le şopti câteva cuvinte vrăjite şi, dintr-o dată, zăpada dispăru. Craiul îşi făcu o cruce mare, apoi se grăbi să-şi cheme căpitanii la luptă. Vrăjmaşii, năuciţi de schimbarea vremii, au început să murmure, socotind că toate duhurile necurate s-au năpustit asupra lor.

Văzându-se în putere, oamenii împăratului s-au repezit asupra duşmanilor, lăsând poteci largi pe unde treceau. Prâslea lovea şi el cu sabia în stânga şi în dreapta, croindu-şi o cărare aşa de lată prin mulţimea vrăjmaşilor, încât ar fi încăput un cal de-a curmezişul.

Veni şi ora prânzului şi lupta nu se încheiase. Oştenii ţării dinspre răsărit îşi mai veniseră în fire după minunea la care fuseseră martori însă, fiind îmbrăcaţi ca pentru mijlocul iernii, începuseră a se moleşi din pricina căldurii. Uite aşa, ei fură omorâţi unul cât unul, rămânând numai câțiva, așa de sămânță.

După luptă, craiul îl chemă înaintea sa pe tânărul care, ca nimeni altul până atunci, schimbase anotimpurile.

– Spune-mi, viteazule, cum de ai reuşit să faci un lucru aşa de neobişnuit?

– Măria Ta, este o taină pe care nu am voie să o destăinui nimănui. Dacă rostesc o singură vorbă, îmi pierd puterea miraculoasă.

– Prea bine, rosti împăratul, zâmbind. Poate vrei, atunci, să vinzi ceea ce îţi aparţine?

– Nici vorbă, Măria Ta, spuse băiatul, care abia acum înţelegea greutatea darului pe care i-l făcuse tătâne-său.

Cârmuitorul stătu câteva clipe în cumpănă, apoi vorbi:

– Dragul meu, pentru că deţii o atare putere şi pentru că mi-ai arătat că ştii a o folosi în slujba împărăţiei, te numesc cel dintâi sfetnic al meu, iar pentru vitejia de care ai dat dovadă în luptă, te ridic căpitan peste întreaga oştire.

Aşa ajunse fratele cel mic, mulţumită darului său, omul cel mai puternic după împărat. Vreme îndelungată el îi dădu Măriei Sale cele mai bune sfaturi şi îi conduse oştirea spre izbânzi care umpleau de uimire toate seminţiile. Când şi când, făcea din iarnă vară sau din primăvară toamnă, pentru a apropia mai mult vremea culegerii roadelor sau spre a izgoni vreo oştire, aşa cum făcuse şi prima oară. În acele clipe, oamenii ştiau că sfetnicul împăratului a folosit iarăşi miraculosul său dar pentru a le veni în ajutor şi, drept mulţumire, se rugau pentru sănătatea lui și a Sfintei Duminici.

Din volumul ”Basme”, editura Zorio

Grafică de Anca Smărăndache