Bogdan-Alexandru HagiuErau la sfârșitul sejurului la Madrid. Niciunul dintre ei nu se bucurase cu adevărat, dar afișau figuri pline de satisfacție, ba chiar se întreceau în comentarii inteligente. Pentru astăzi ghidul le propusese vizitarea unui castel medieval, situat la câțiva kilometri de capitală. „Nu veți regreta, veți vedea!” Au început cu un salon împodobit cu tablouri.
– Și de ce, mă rog, îi arată scheletul ăsta o oglindă?
– Este La Dama Desfigurada, se grăbi Miguel, ghidul, să o lămurească pe Mălina. El Baile de los Muertos, așa se cheamă dansul ăsta. Simbolizează egalitatea în fața morții. Legenda spune că aceasta este baroneasa Isabella, care a trăit toată viața cu frica de a nu-și pierde statutul și frumusețea.
– Aha, de aia…, murmură femeia privind rochia grena a baronesei și părul albit, strâns într-un coc înalt, reflectat de oglinda ținută de scheletul cu oasele șoldurilor exagerat de mari. Numai că în oglindă coafura nu mai stătea deasupra chipului cu ochi negri și obraji rozalii, ci pe o hârcă cu găvanele goale.
– Dar, ia stai, aproape că strigă Dan, de ce este aceeași oglindă aici, pe perete? și arătă spre copia oglinzii din pictură, ce ocupa o bună parte din peretele din fața tabloului.
– Oh, asta… asta au făcut-o anul trecut, a fost ideea managerului, e copia oglinzii din tablou, și, vedeți, se oglindesc toate scheletele, explică Miguel.
– Și se poate cumpăra? întrebă Dan.
– Nu…, nu se poate…
– Hai, măi, că-ți dau o mie de euro, faceți o sută de oglinzi de banii ăștia!
– Nu știu, să vorbesc cu directorul. Dar de ce vreți s-o cumpărați?
– Așa, îmi place!
– Vrea să se întoarcă la București cu amintiri din Spania, vă zic eu! interveni Alex, râzând. Uite, nu seamănă cu ăsta?
Arătă cu degetul spre scheletul care încerca să dezbrace un bărbat de haina scumpă, îmblănită, să-i smulgă bereta împodobită.
– Parcă erai tu, Dane, cu acțiunile alea, sau ce erau, titluri de stat?
– Hai, nu te prosti, că…
– Ăsta este al Avaritia, simbolizează lăcomia.
– Da, da…, bine, Miguel, fă-i jocul! Atunci tu ești ăsta, măi Alex! zise Dan, arătând spre trupul descărnat ce ținea un arc cu săgeți, armă de care nu se despărțise nici în timpul dansului.
– El Mercenario Macabro…
– Chiar că macabru! A semnat un acord de vinovăție, că altfel nu mai era aici!
– Gata, gata, băieți, numai nu vă certați. Doar am venit doar ca să ne distrăm!
Mălina se uita de ceva vreme în oglinda din fața tabloului, zicându-și că seamănă puțin cu baroneasa Isabella, dar că totuși e mult mai frumoasă ca ea.
– Ce faci, te compari cu antichitatea asta? Ține cont că ea nu avea botox, nici…
– Termin-o, Dane!
Dar se certau și peste o săptămână, la București, acasă la Dan, cine să organizeze un bal de caritate pentru copiii din țările beligerante.
– Da… da…, tot tu să ieși deasupra! Ca la Madrid…, te-ai ales și cu oglinda asta… Ce, crezi că eu n-aș fi vrut-o? Numai uite ce bine-arată!
– Păi ți-o vând, măi, Alex! Dar cu două mii, că doar n-am cărat-o degeaba!
– Ia tăceți, băieți, voi nu vedeți că nu ne oglindește pe noi?!
Într-adevăr, apele oglinzii se agitau sub pașii de dans ale scheletelor, La Dama Desfigurada își sălta poalele rochiei grele de catifea, al Avaritia își arunca bereta până în înaltul cerului, iar El Mercenario Macabro își agita arcul și tolba în care de mult nu mai erau săgeți. Mălina, Dan și Alex priviră înmărmuriți dansul macabru, mult timp, până ce picioarele începură să li se miște singure. Din ce în ce mai repede, din ce în ce mai apăsat, pe un ritm pe care numai urechile lor îl puteau auzi. Se prinseră de umeri și ieșiră dansând din vila lui Dan. Trecătorii se făceau că nu-i văd, se îndepărtau grăbiți. Aproape de Hanul lui Manuc, niște polițiști au încercat să îi oprească, dar s-au prins și ei în dans. Aceeași soartă au avut-o și doi reporteri. Și un copil care a vrut să o apuce pe Mălina de picior.
– Nu-i atingeți! strigă un bărbat cu ochelari. Polițiștii le-au pus mâna pe umeri să-i oprească, la fel și ăia de la televiziune!
– Și până când vor dansa așa? întrebă o femeie ce ducea o sacoșă plină cu legume și verdețuri.
– Chiar, până când? se amestecă o studentă de la litere. Ce este asta? Îmi aduce aminte de ceva clasic, franțuzesc, se cheamă… se numește…
– Se numește dansomanie. Chiar acum sun la spital. Gata, să nu se mai amestece nimeni. Sunt medic și știu cum trebuie procedat!
– Ba vor dansa până vor ajunge schelete și se vor preface în pulbere. Și ei, și cei care îi ating! Sunt preot și știu mai bine! Chiar credeți că veți avea unde a vă ascunde?
Probabil că bărbatul în sutană neagră avea dreptate, deoarece claviculele Mălinei deveneau din ce în ce mai proeminente, iar ochii tuturor dansatorilor se adânceau în orbite.
