Oglinda

Se oglindi din nou, a nu știu câta oară!
Buclă, surâs, expresie…
De ce întârzie?
Sprânceană, riduri, ochi…
Ce caută?
De-ar ști ce-mi ia
să nu-i arăt dezordinea!
Cât cere să-mi adun apele,
câtă încordare să le țin în frâu
ca să nu-l strivesc.
Cum le potolesc ca să fiu
plană, limpede, neclintită.
Ca el să-și poată citi
gândul fără obsesii,
privirea, fără întuneric,
pielea fără umorile sanguine,
încremenesc.
După, e momentul meu de superficialitate,
când nu-mi pasă ce vrea
și ce așteaptă cel oglindit.
La plecare, respir ușurată.
Dar uneori revine,
gata să mă surprindă ca pe un actor
ce și-a ieșit din rol.
Adevărată măiestrie
să-ți aduni instant apele și să te pietrifici.

Aproape adormisem o dată
în fața cuiva care nu se mai dădea dus.
Credeam că reflectează,
în propria-mi reflex(ț)ie.
Deodată s-a-nvolburat!
Învolburarea lui m-a trezit.
Îmi scăpaseră din hățuri,
pentru o clipă,
bestiile adâncurilor!
Ca-n-tr-un exercițiu de-a adevărul
neprefăcătoria s-a răsfrânt pe suprafața mea,
arătându-se în toată urâțenia.
L-am văzut transfigurat.

Întâlnirea cu sine se amână sau nu va mai avea loc!