Lizuca Bîgu 
Pe spatele blocului meu din față,
trasată în linii nedefinite,
cum stau și fumez, pe după fereastră,
e o proiecție a unui copac.
Copac care nu se vede
de frunze și crengi înnodate,
dar poți desluși, prin texturi confundate,
că e un copac. Măcar pe jumate.
Și culmea frumuseții înjumătățite
e că
prin ochiul meu de fereastră
seamănă cu un monument dezgolit,
pictură cu simțuri pe-un zid amorțit.
Am vaga impresie c-acum le cunosc,
în albul și negrul zidului mort.
Deși, poate doar n-am găsit cuvinte
prin care să-mi spun
că până mai ieri
s-au împiedicat în colțuri de minte.
Și simt că, deși e-un film mut pe partea din spate,
ferit de ochi, dar în freamăt de fapte,
de zumzet de oameni și de mașini,
e-n toată splendoarea și-n partea din față,
e-acolo mereu când se judecă-n noapte,
la fel de vizibil și-n partea din spate,
în plină stradă, pustie de oameni,
de zumzet, de freamăt și de mașini.
Iar eu – de văzut, l-am văzut mereu.
Și-n haos de vânt cu freamăt de frunze,
și-n crengi înnodate, și-n gânduri ciudate,
și-acum recunosc, în sinea mea, poate
c-acolo am fost
și-acolo sunt eu.
