Ana Ardeleanu 
Oamenii-flori
Sunt mereu prezenţi în locul de întâlnire,
Pentru a-şi oferi frumuseţea pereche.
Oamenii-scântei aurii ţi se aşază pe umeri,
Îi galonează, le ridică rangul…
Mie îmi plac oamenii-fluturi, care nu ştiu încotro zboară,
Felul cum se copilăresc în primăveri,
Iar tu cauţi pentru ei pomi şi inimi îndrăgostite.
Pe oamenii-poeme de toamnă, ce nasc melancolia,
Îi vizitez la maternitate,
Pentru a le duce un buchet de crizanteme.
Omul-crin e cel ce bate afişul unui spectacol solemn
Cu muzică solemnă, cu spectatori solemni,
Iar, la final, îşi şterge sudoarea de pe frunte
Cu aripa unui înger solemn.
Fiecare om are floarea sa, sărbătoarea sa
Şi-o alee, pe care trece, în seri ce tânjesc,
După o oră de canto, cu ciocârlii
Şi cât mai multe anotimpuri recapitulate minuţios.
Nu sunt pentru tine oamenii-urzică
Ce amăgesc,
Imitând parfumul oamenilor-violete.
