O viaţă de om - Literatura de azi

Gheorghiţa nu ştia nici ea de ce credea că, dacă o să se-ntâmple, asta o să fie într-o sâmbătă sau într-o duminică. Nu într-o altă zi a săptămânii. I se părea că sărbătoarea n-ar mai fi fost atât de mare dacă ceea ce aştepta ea să se petreacă ar fi avut loc luni, sau marţi, sau miercuri, sau joi. Nici măcar vinerea nu socotea ea că era zi de întâmplări din astea. Numai dacă ar fi fost vreo sărbătoare, ceva. O zi de mers la biserică, cum ar fi fost de Sfântul Ilie sau de Sfânta Mărie. Fie că ar fi fost Sfânta Mărie Mare, fie că ar fi fost Sfânta Mărie Mică! În zile din astea – da, ar fi avut şi lucrurile o noimă! Totuşi, la început de septembrie, când cădea Sfânta Mărie Mică, era încă vară şi afară era, de obicei, destul de cald. O zi de felul ăsta, cu lumea mergând la biserică şi împărţind, pentru cei plecaţi de tot, din mâncarea pregătită aproape numai pentru asta. O zi din asta în care, după ce ar fi terminat treburile, toţi vecinii s-ar fi strâns la maidan! Da, în privinţa asta Gheorghiţa era lămurită, o zi de sâmbătă sau o zi de sărbătoare ar fi fost chiar nimerită! Ar fi justificat, în mintea femeii, orice eveniment frumos de pe lume.

De-aia vinerea lua albia din magazie, unde-o ţinea toată săptămâna, când n-avea nevoie de ea. Apoi fierbea apa într-un cazan, pe pirostrii. Vara, în curte. Iarna, în bucătărie, în vatră. Dar, obligatoriu, vinerea îşi spăla părul. De fapt, îşi făcea baie din cap până-n picioare. Din punctul ăsta de vedere, Gheorghiţa era un pic diferită de consătenii săi care, aproape fără excepţie, programau ziua pentru îmbăiat sâmbăta. De când se ştiau ei, aia era ziua în care era musai ca lumea să-şi cureţe întreg trupul. Ziua de duminică trebuia să-i prindă curaţi, cu haine la fel de curate, că mergeau, de dimineaţă, la biserică. Lucrul ăsta se mai întâmpla doar în ajunul zilelor de mari sărbători. Atunci oamenii transferau activităţile zilei de sâmbătă zilei din ajunul sărbătorii. Aşa făcea şi Gheorghiţa, cu toate că ea ieşise un pic din tipare şi începea ritualul obligatoriu de vinerea. Nu se rezumase la ziua de sâmbătă sau la ziua din ajunul sărbătorilor, ca restul lumii. Dar lumea nu ştia cum proceda Gheorghiţa, că n-avea de unde să afle. Aşa că sâmbăta Gheorghiţa avea grijă doar de trup, părul şi-l păstra strâns în două cozi învârtite pe după cap, după ce şi-l spălase din vreme, vinerea. La locul lui, cum îl purta de obicei. Apoi îl acoperea cu basmaua ale cărei colţuri le înfăşura, strâns, pe după gât şi le înnoda la ceafă. Dacă era cald, nu se mai îmbrobodea aşa. Atunci trecea basmaua peste urechi, dar colţurile tot la ceafă le înnoda. Dar, orice-ar fi fost, de trup avea grijă în cele doua zile stabilite. Nu s-ar fi abătut pentru nimic în lume. Nu doar pentru că aşa învăţase de mică. Convingerea ei că, dacă ar fi fost să se întâmple, doar sâmbăta sau duminica s-ar fi putut întâmpla sau, cel mult, într-o zi de mare sărbătoare, era de nestrămutat. Totuşi, sigur nu putea să ştie nici ea, n-avea cum. Nu avea certitudinea că lui i-ar fi trecut prin cap să facă socoteli de felul celor care-i tulburau ei gândurile.

Cu toate că întreg ritualul ăsta se petrecea şi iarna, Gheorghiţa era convinsă că, pentru a fi aşa cum credea ea şi cum, de altfel, i-ar fi plăcut, era musai ca afară să fie şi cald. Fie primăvară târzie, fie vară, fie toamnă, devreme. Poate că de-aia, când venea primăvara, se-nviora. Iar când toamna trecea şi frunzele copacilor erau, deja, aproape toate, una cu pământul, sufletul ei începea să semene cu frunzele alea. Se făcea veşted, ca ele.

Dar primăvara era altfel, primăvara venea cu gânduri noi pentru Gheorghiţa. Gânduri pline de bucurie. Privea în sus, spre cer, cu mâna pusă streaşină la ochi, la potopul de berze care se-ntorceau din ţările alea, îndepărtate şi calde şi îşi amintea cum le privise toamna trecută şi în toate toamnele care trecuseră. Aproape doăzeci, déjà. Ar fi spus că la fel, dar ea ştia bine că nu era aşa. Nu avea cum să privească berzele primăvara, în înaltul cerului, în acelaşi fel în care le însoţise, cu privirea, toamna. Ele plecau toamna cu aşteptarea ei, cu tot, iar primăvara se întorceau cu dorul ei. Îi plăcea să le urmărească şi să observe cum se aşeza fiecare pe unde putea. Unele îşi făceau cuiburi rămânând pe loc, acolo, în satul Gheorghiţei. Femeia se-ntrebase de multe ori cum de ştiau ele, berzele astea, unde să rămână? De ce rămâneau doar unele şi altele plecau? Erau, şi ele, împărţite în familii? Ea credea că da, altfel nu se putea! Da’ de jelit, când le murea, pe drum, soţul sau soaţa, or fi jelit şi ele? Şi cu privire la asta dădea Gheorghiţa răspuns afirmativ. Numai că, îşi zicea ea, jeleau în timp ce zburau mai departe. Jeleau urmându-şi calea, că aia le fusese scris. Să-şi ducă, până la capăt, drumul. De la care berzele astea, aşa, lipsite de apărare, cum se înfăţişau ele lumii, părea că nu se abăteau. Era limpede, ştiau că aveau un drum de dus. Şi îl duceau.

Asta nu era singura dilemă pe care-o avea Gheorghiţa. Mai era cel puţin un lucru pe care nu-l înţelegea. Despre păsările călătoare, în general, cum aflase la şcoală că le zice, nu doar despre berze. Câtă şcoală făcuse şi ea, adică patru clase primare! Dacă acolo, unde plecau ele, în ţările alea, era mereu cald, de ce nu rămâneau în zările îndepărtate câtă viaţă aveau ele? De ce se fâţâiau de colo-colo? Că în depărtările alea, unde se spunea că pleacă berzele şi celelalte păsări numite călătoare, nu aveau ierni pe care să le înfrunte. Şi ar fi scutit şi drumul ăsta lung şi obositor, în care atât de multe dintre ele piereau. Gheorghiţa avea şi un răspuns, unul singur. Că Dumnezeu le învăţase pe ele, pe berze, şi pe ălelalte păsări, să călătorească aşa. Că p-aici era casa lor adevărată şi că li se făcea dor. Dumnezeu, de bună seamă, hotărâse astfel! Ca să fie, peste tot, o rânduială. Şi, bănuia ea, fără drumurile astea, unul dus, toamna, altul întors, primăvara, nu se putea. Oricum, încă nu aflase nimeni care o fi fost pentru berze şi pentru suratele lor călătoare drumul de dus, care o fi fost ăla de-ntors, da’ le-mpărţise şi Gheorghiţa cum se pricepuse. Făcuse împărţeala după inima şi după capul ei. Era convinsă că nu s-ar fi putut fără berze şi fără alte păsări de li se zicea călătoare. Nu s-ar fi putut fiindcă aşa se gândise Dumnezeu că e bine şi le lăsase şi lor dorul. Lor, păsărilor. Iar Dumnezeu nu aşeza niciodată lucrurile anapoda. Aveau şi păsările astea ceva de înfăptuit, altfel nu le-ar fi lăsat Cel de Sus să se plimbe aşa, de colo-colo. Sau să fi fost vreun blestem? Gheorghiţei nu-i convenea gândul ăsta, din urmă, aşa că nu prea îi dădea importanţă. Blestemele, credea ea, n-au nicio putere în faţa lui Dumnezeu. Şi ce rău să fi făcut mândreţile alea de păsări ca să aibă cineva inima să le blesteme? Ce om să fi fost ăla?

Gheorghiţa era convinsă de bună rânduiala asta lăsată de Dumnezeu. Altcineva, în locul ei ar fi crâcnit şi apoi, poate, ar fi rostit, ruşinat, “Doamne, iartă necredinţei mele!’’. Dacă ar fi ştiut, dacă ar fi ajuns pînă acolo cu înţelegerea şi cunoaşterea. Altcineva, adică altul care să fi trăit viaţa Gheorghiţei.

Despre ea, despre Gheorghiţa, nimeni n-ar fi putut spune că făcuse, vreodată, ceva care nu se cădea. Vreme de peste douăzeci de ani, cât durase aşteptarea, Gheorghiţa nu se abătuse de la reguli, nu încălcase vreuna dintre normele nescrise. Muncea la câmp, în bătătură, în casă. Vinerea îşi făcea baie, ca toată lumea. Mai exact ca toată lumea la sfârşit de săptămână, că restul oamenilor din sat sau, mă rog, cei mai mulţi, se ocupau sâmbăta de curăţenia trupească. Numai Gheorghiţa, după propriile obiceiuri şi criterii, după cum s-a văzut, fără să se încadreze exact în tipare, fixase pentru activitatea asta două zile, dintre care una în avans. Apoi, sâmbata şi duminica sau în zilele de sărbătoare, după masă sau mai spre seară, îşi ocupa locul obişnuit pe maidan, în faţa porţii. Casa ei era aşezată chiar pe maidanul ăsta. Nu doar a ei, dar a ei dădea taman spre şosea. Mai jos, la vreo cinci metri, la baza maidanului, trecea şoseaua. Netedă, asfaltată. Era o şosea importantă. Aflase şi Gheorghiţa că îi zicea şosea naţională, dar nu ştia foarte bine ea ce însemna asta. Înţelegea doar că era o şosea mai de Doamne-ajută, că se şi vedea! Nu degeaba treceau toată ziua pe ea fel de fel de maşini! De la alea mici, până la alea mai mari. Basculante, camioane, ce-or mai fi fost! În ăle mici se plimbau boierii de stăteau la oraş, ăi de aveau servicii şi timp de plimbare. Erau unii şi pe la ţară. Boieri, d-ăştia, adică, d-ăştia de aveau servicii şi maşini mici. De plimbat se plimbau şi ei, da’ nu aşa de mult ca ăi de la oraş. Care nu erau nici ei, toţi, de la oraş. Cei mai mulţi erau tot de la ţară, plecaseră din sate. Şi din satul Gheorghiţei, şi din alte sate, de peste tot. Da’ , uite, avuseseră norocul să se facă orăşeni. Cu servicii, cu apartament la bloc, cu maşini mici şi cu plimbări…

Acolo, sus, pe maidan, în dreptul porţii, se aşeza Gheorghiţa. Încet-încet se adunau şi ceilalţi. Câteodată stăteau aşa, răsfiraţi, pe iarbă, că aveau unde, să tot fi avut maidanul ăsta cam treizeci-patruzeci de metri în lungime! De fapt, era chiar mai lung, treizeci-patruzeci de metri măsura doar porţiunea din maidan care căpătase, fără ca protagoniştii să fi avut habar, destinaţia şi funcţiunea de poiană a lui Iocan. Alteori îi vedeai strânşi în pâlcuri, după cum le venea. Criteriile închegării micilor adunări ad-hoc nu erau uşor de dibuit, dar părea că grupurile se formau în funcţie de cum era interesat, fiecare, de subiect. Erau şi unii care nu aderau la niciun grup. Îi vedeai presăraţi, din loc în loc, pe întreg maidanul. Aceştia păreau a fi mai mult interesaţi de formarea unei viziuni de ansamblu asupra subiectelor abordate şi nu interveneau decât atunci când li se părea că aveau ceva important de comunicat. Că doar d-aia ieşiseră ei la drum, cum îi ziceau şoselei, să mai vadă lumea şi să mai schimbe o vorbă între ei. Să nu stea singuri, precum cucii!

Chiar, se gândea Gheorghiţa, cucii stăteau singuri, aşa, ca ea? Nu că ar fi fost singură de tot, că avea copilu’. Şi pe taică-său, şi pe maică-sa. Adică, o vreme îi avusese şi pe cei doi din urmă, dar apoi se prăpădiseră unul după altul. Doar un bărbat drag n-avea lângă ea. Nu pe oricare, ştia ea pe cine. Nici cucii n-or fi avut un suflet drag alături, d-aia s-o fi spus despre ei că sunt singuri? Poate că nici nu era adevărat, ce, stătuse cineva după cucii ăştia, să vadă daca sunt singuri sau nu? Da’ oricum ar fi fost, oamenii din sat chiar nu mai văzuseră aşa ceva. Orice om, orice muiere, dacă ar fi păţit ce păţise Gheorghiţa, ar fi luat-o pe alt drum. Poate nu pe ăla acceptat de către toată lumea care pe la ei, ca şi prin alte părţi, îşi făcea cunoscută opinia prin ceea ce de-o veşnicie se numea şi părea că încă o veşnicie tot aşa o să-i rămână numele – gura satului. Poate pe unul mai puţin drept, deşi nu chiar strâmb de tot, că şi p-ăla tot gura satului l-ar fi răsucit pe toate părţile! Că nici asta, cu drumul prea strâmb, nu i-ar fi plăcut lumii! Unul mai de mijloc, aşa. În orice caz, nu ăsta, prea greu, după cum credeau cei mai mulţi. Nu ăsta, anevoie de străbătut, nu ăsta pe care se-ncumetase s-o apuce Gheorghiţa! (…)

(Fragment revizuit din povestirea „Aşteptare” cuprinsă în volumul de proză scurtă „De m-aş fi numit Şeherezada”, autor Dican Elena, editura ELiteratura, Bucureşti, 2016).

Sursa foto: kumbaya.ro