Radu Matei Todoran Nu mai eram același
zeii m-au lăsat pradă nesfârşirii
pe rând oamenii răi şi cei buni
fugeau din mine
clipele mele condensate
ca nişte lacrimi ale haosului
au spart clepsidra
iar timpul precum
un vraci smintit
îndesa intr-un alambic
stele păgâne
mai aveam câţiva stropi de speranţă
în buzunarul de la piept
dar pieptul se ruina şi el
ca-ntr-o tragedie atlantă
iar sus
sus
sus
masca eterului
prindea chip de
vrăjitoare
