Mihaela MihaiMi-amintesc mereu
Resemnarea copilului rușinos
Care abia ridica ochii din pămînt
Cînd trecea pe lîngă un om mare,
De teamă să nu fie întrebat
Ce-i place cel mai mult la școală,
Și să răspundă tremurat, cu ochii la
Buzele mamei severe
Într-un rictus de oțel:
– Matematica, domnule
(sau limba română,
depinde de tonul cu care
Omul mare mă-ntreba
Și de strîngerea degetelor mele mici
În palma mamei, puternică).
Încă mi-e teamă de orice întrebări
Și-atunci fug.
Fuga e o rană
Care nu mai doare
Dacă o lași într-una să sîngereze.
