Corina Dimitriu
Când Viața-
animal de pradă
cu ochii aruncând
săgeți de gheață
încercând să-mi anestezieze
nesupunerea și nevrerea-
m-a forțat să uit totul…
Hohot isteric mi-a părut
bubuitul obloanelor trântite
pe fereastra spre lume.
Nu m-am opus.
Nici măcar
n-am încercat să-mi explic
de ce…
M-am adâncit
în lumea
de dincolo de pleoapele-mi
încleștate strâns,
ca nu cumva
să pătrundă printre ele
întunericul…
Nu vreau să știu
de e noapte ori zi,
nu vreau să văd
cum anotimpurile își plimbă
culorile și negurile.
Doar stelele agățate
pe umerii amintirilor,
florile ce înfloresc din țărână,
în copaci, uneori,
alteori în poeme,
zborul de fluturi
și plutirea păsărilor scriind seninul
mi-s Lumina din fiecare clipă.
Luna îmi zâmbește
de pe cerul sângelui
ce-mi aleargă prin vene
gonind gânduri răvășite-
căprioare urmărite de lupi!-
susură lacrimi, ploi peste suflet,
miroase a ierburi și a dragoste
ori poate…
Tu cânți în bătăile inimii mele!…
Foto: Andi Spot
