Sergiu Crăciun Nu sunt un cub, trebuie să recunosc,
ci-o piatră oarecare
(puțin spre perfectă) –
ce stă acolo, jos pe un
pământ deja prea rece…
O piatră din cubul lui Nichita,
căzută jos și măturată
de cei ce au un minim simț de respect?
…căzută pe jos și plimbată pe oriunde;
câtă imperfecțiune în perfecțiunea ei!
Nu mai lăcrima, o, Piatră –
ființă împietrită în neant!
Deodată, cu Toții glăsui-vor:
– Cât de perfectă ar fi fost
această fărâmă de piatră
dacă în deșert nu ar fi fost aruncată și înghițită
de propriul ei destin!
