Călin Neacșu
nu mai trebuiesc nimănui.
cămările’s pline de vini
zaharisite,
de când te’am iubit,
adesea deșănțat,
uneori decent,
și arareori,
atât de scandalos de timid,
încâtîncântate,
ursitoarele universurilor,
mi’au iertat
depravarea
de’au ajuns dependente de ea
până au început s’o hrănească
avirtute.
am ostenit zadarnic
împletind rogojini din cetină
destinului din visurile tale
altă dată jilave pentru mine.
azi mă înalț în aburii penumbrei
din expirația căprioarelor
ce nasc viitorul,
iar salahorii memoriei
se încrâncenează să’ți șteargă,
așa cum le’ai cerut,
zâmbetul ultimei amintiri cu mine.
le admir deja răbdarea
și le plâng cazna ce’i așteaptă
de’a lungul secolelor ce vin.
Iar eu, acum,
vânat gonit de lupii flămânzi
ai inspirației divine.
mă levitez de tine..
aroape că
nu’mi mai trebuiesc
nici mie.
Foto de pe https://ralucamarcu02.files.wordpress.com/2014/03/despartire_01.jpg
