Mihaela Mihai știa că va veni vremea cînd
privitul vegetal de la fereastră
îi va consuma
jumătate din energie,
cînd coborîtul cu liftul
după vreo pîine,
va fi un suprem act de curaj,
cînd o simplă ustensilă de,
să zicem,
tocat carnea
îi va părea o armă venită din viitor,
cînd, după ce-l va fi admirat pe Keanu Reeves
într-un film de dragoste
cu Sandra Bullock,
va avea nenorocul să-l vadă, la scurt timp după aceea,
în Matrix Resurection
și își va spune trist:
ce repede îmbătrânesc actorii noștri!
ieri ăsta (căci nu-și va mai aminti niciodată numele lui)
parcă avea 35 de ani
și uite-l acum, după nicio lună,
cum a îmbătrânit, săracul,
de zici că are 60 de ani!
Ce repede îmbătrânesc actorii nostri! își va zice,
privindu-se cu emoție adolescentină de nicăieri,
în oglinda de la baie.
„ai nostri” vor fi, atunci, toti copiii mapamondului,
„ale noastre” , vremurile trecute,
cînd totul era altfel,
„ale noastre” nopțile
cînd va încerca să vadă un film,
cap coadă,
dar nu va mai apuca să citească scrisul,
că-l iau ăștia prea repede.
mereu prea repede…
știa că toate astea, „ale noastre” ,
nu vor mai fi niciodată ale ei
și, totuși,
nu se împotrivea cu nimic.
nu trăia altfel.
nu făcea altceva.
nu vedea altcumva.
Trăia ca și cînd
toate astea
se vor întâmpla altcuiva,
altădată.
… și uite-așa,
ziua ce ar fi putut fi
prima
din restul vieții ei,
întârzia să apară.
Totul se desfășura, în continuare,
după același scenariu lamentabil
în care Keanu Reeves îmbătrînea
mereu
cu o viață înaintea ei.
