Nu-ți cer…!

Privesc iar fulgii timid căzând
pe pleoape,
pe buzele arzând de durere
și calc treptat covorul alb, subțire –
bocancii mei prea violenți cu tine,
ooh, prea blândă iarnă!

Noi cerând din nou a ta frumusețe, Crăiasă a zăpezii;
să vii, să ni te alături;
să ne trezești din nepăsarea zdrobitoare…
și să-nveselești chipurile noastre,
să le acorzi puțină atenție
chiar și
adâncului întunecat al nevinovaților
ce pierd ritmul dansului divin.

Să ne asculți măcar o clipă
colinda noastră
mereu săracă, mereu plăpândă;
colinda unui copil ce strigă răgușit
în capătul satului;
copiii se mai duc cu vestitul Nașterii Tale, Doamne.
se mai duc pe la oameni
să mai primească câte ceva,
un zâmbet, un ban, o ciocolată.

Nu-ți cer nimic, sunt iar tăcut
în fața minunăției tale, o,
Doamne!
Te naști mereu și renaști în noi,
peste noi, îți faci mereu loc și noi nu te-ngăduim…
nu-ți cer decât pacea
și ce ai mai vrea tu
să-mi dai
Iubire.
Ooo, scrisoare lungă și anevoioasă!
Noi ne sprijinim în continuare pe fulgul de nea
Și, neputincioși îl ferim, îl dăm violent la o parte
Că poate ne-ncurcă.
nu, nu ne trebuie zăpada ta…
ne trebuie mai mult decât vrem și avem –
și ne lipsești, Oo, Doamne!