Rodica 
Tot așa cum nu poți opri ploaia, nu mă vei putea opri să te iubesc…
Mă adresez ție, cititorule, cu inima încărcată de liniștea nopții și de vibrații ușor melancolice… Mi-am făcut o cafea, chiar dacă e o oră târzie și voi pleca foarte de dimineață la serviciu. Până atunci, însă, aș vrea să-ți explic eu ție, cititorule, oricine ai fi, că felul cum te iubesc eu nu are a face cu ceea ce ai crede tu despre iubire…
A existat un moment crucial în viața mea, în care absolut totul s-a schimbat, până și felul meu de a iubi. E momentul dintr-o seară de Paști, când un telefon m-a anunțat că fiul meu a avut un accident. Până am ajuns la locul accidentului, am avut de parcurs un drum, un timp… În tăcere deplină. Privind doar spre cer. Gândindu-mă că e momentul să fiu pregătită pentru orice. Nu știam că el de fapt era deja… trecut la cer.
Ce puteam face atunci când am văzut cu ochii mei multele lumini colorate din întunericul ce se lăsase? Erau luminile mașinilor ambulanței, descarcerării, poliției, medicinei legale… Nu mă gândeam decât la el, aproape că eu nu mai contam. Voiam să nu fie speriat acolo unde era.
Și m-am trezit înconjurată, îmbrățișată de o mulțime de prieteni, colegi de-ai lui, de la televiziuni. Îmi spuneau să mă gândesc doar la ce i-ar fi plăcut lui să fac atunci și de atunci încoace. Nu mă pricep să fac nimic mai bine decât a iubi…
Precum o ploaie pe care n-o pot opri…
Sursa foto: 1.bp.blogspot.com
