… Nu mai sunt ca pe vremea ei!

    Umanitatea aruncă un suflu nostalgic peste Univers, o emoție picurată în seninul albastru al cerului, semn că această stare de spirit ar putea lega lumile prin bolta cu tonalități ce au ceva din perfecțiunea tristă a unui sonet… Dovada ar fi că Înaltul văzduhului este diferit de la un minut la altul, desenând mereu alte și alte povești, pentru toți, în crochiuri alb – albastre, doar uneori plumburii, apăsătoare… Lăcaș al îngerilor și al Tatălui, Cerul este un organism viu, ce pune în mișcare nu doar norii aduși sau duși în alte spații, mai îndepărtate, nu doar Soarele dătător de viață, dar și un resort al gândurilor și al trăirilor țesute în Sinele noastre cele mai sensibile.
Înfiorați, trăim zbuciumul trecerii noastre prin timp, mișcările vizibile și invizibile înlăuntrul și în afara Ființei, în natură, societate, dar mai ales în familie.

***

     După mai multe încercări eșuate, Elisa a insistat să caut în piață și să cumpăr special pentru ea un pepene roșu și dulce, așa cum știa ea că trebuie să fie: proaspăt și parfumat, mustos și delicat, fraged și dulce. Căutam mereu să-i fac pe plac, avea tot felul de dorințe simple, dar nu totdeauna ușor de împlinit, simplitatea nefiind tocmai pe toate drumurile… Trăiam tristețea dulce, târzie de a-i face pe plac, poate ca o întoarcere a gesturilor ei tandre de odinioară, întipărite în sufletul meu de copil iubit și protejat, căruia i se imprimă în memoria afectivă o lume făurită doar de ea, de mama.
Răscoleam tot orașul după vreun medicament pe care nu-l putea asigura spitalul, nu-mi găseam liniștea și călcam pe cărbuni încinși până găseam ce-i era necesar sau ceea ce-și dorea ea ca mic capriciu. Noi două, inseparabile, unite prin emoția gândului de a fi rămas într-o corabie fără cârmaci, de a trebui, cum-necum, să mergem înainte, avându-ne, la așa vârste înaintate, doar una pe cealaltă și încrederea în Dumnezeu. Era suferința pe care o acopeream cu nostalgia protectoare a amintirilor unei copilării luminoase, veselă și fără griji, rămasă undeva, departe, pierdută, dar nicicând uitată, întotdeauna recuperabilă imagistic.
Cu o inteligență uimitoare, cu o prezență de spirit de necrezut, în pofida vârstei de aproape nouăzeci de ani, putea să înțeleagă orice, durerea celorlalți, neputința în fața bolii, avea compasiune și puterea de a rosti cuvinte încurajatoare pentru cei mai tineri ca ea… Unde ? În Centrul de dializă al Spitalului Brătianu, acolo unde făcea dializă.
Încorsetată într-o schemă de tratament complex, dependentă de dializa pe care o făcea de trei ori pe săptămână în Centrul de diagnostic și tratament din orașul nostru, cu un regim riguros de viață, manifestările ei erau de un optimism debordant, avea o voioșie benefică pentru toți, o forță incredibilă de a trece peste momentele grele, când chiar mă întreba, de-a dreptul dramatic, dacă am o lumânare la îndemână (sigur că aveam…).
Acolo putea socializa cu ceilalți bolnavi în momentele de dinainte și după cele patru ore de conectare la aparat, le știa poveștile de viață, grijile, nevoile, supărările sau micile bucurii. Mi se părea că are forța de a prelua tristețile și nostalgiile celorlalți pe care le îndulcea cu speranță, ea, care tocmai îmi spusese să pun o lumânare în geantă!
Știa, pe de altă parte, să colaboreze, în beneficiul ei, cu doctorii, asistentele, infirmierele și domnii de pe ambulanță, o armată de oameni ce luptau pentru fiecare minut de viață. Medicul ei o numise, în glumă, pisoiul cu nouă vieți, iar ei îi plăcea să spună, când i se atrăgea atenția că potasiul în sânge e ușor mărit : „Lasă, mamă, am trăit cinci, mai am încă vreo patru vieți înainte!”

      Da, Elisa glumea mereu, știa că a fost resuscitată o dată, dar era netemătoare, ca și când ar merge la „ai mei”, cum mai spunea uneori, pentru că nu vorbea despre moarte, n-o preocupa. Poate pentru a ne proteja… Avea, finalmente, o notorietate a ei, a celei mai în vârstă persoane dializate din România, în 2015. Și era vizibil cea mai iubită dintre bolnavi, așa simțeam…
Seara, în apartamentul nostru din A38, dorea să citim. Sau să recităm. De cele mai multe ori, Adrian Păunescu, „Repetabila povară”. Mi se punea un nod în gât și nu o mai puteam susține, nu mai aveam glas, ea singură ducea versurile mai departe, într-o bucurie dureroasă a aflării încă împreună, când timpul se scurge implacabil, rămânând așa de puțin în clepsidră.

***

      Alegeam un pepene pentru ea, soarele îmi ardea umerii și ceafa, în acea vară toridă, dar temerea că nici acum nu am norocul să-i duc unul bun mă ținea acolo înrădăcinată în pretenții, până când femeia ce vindea se hotărî brusc să facă dop de probă unuia pe care îl alesese atent și pe care-l cumpărai de îndată. Mi-l așeză într-o plasă și-mi zise cu o tristețe blândă, dar adâncă:
„Doamnă, să-i spuneți mamei dumneavoastră că nici Soarele… nici Pământul… nici Apa… nu mai sunt ca pe vremea dumneaei…”