Gabriela BoticiPoeții pleacă cu miliarde de cuvinte
neeliberate.
Sunt cu ei
în țesătura nevăzută a lumii.
Zac legate de fiecare fir de pământ
așteptând clipa când sămânța gândului
va atinge brazda tăcută
și va încolți în adâncul ființei.
Cuvintele se absorb precum seva
se ridică în tulpini cu sensuri fragile
și se înalță spre cer cu îndrăzneala păpădiilor
aruncând puful în vântul memoriei.
La maturitate se vor elibera
în gândurile dornice de iubire
în privirile flămânde de frumusețe
în colțurile tainice unde se naște lumina
unde tăcerea e plină de glasuri.
Nu cosiți cuvintele de pe mormintele poeților!
Lăsați-le să înflorească lângă marmura rece
să-și răspândească parfumul în mințile vii
ca un murmur de veșnicie.
Fiecare cuvânt are infinitul rostirii
în dialectul iubirii.
Nu cosiți cuvintele de pe mormintele poeților!
Lăsați-le să-și elibereze semințele!
Întotdeauna vor găsi un substrat fertil
în care să încolțească.
