Nopţile erau mari atunci în Elada,
Dar niciuna splendidă şi înstelată
Ca aceea care nu încetează să vină
Spre noi, străpungând
Vibrante straturi de timp
Şi straturi de spaţii.
Din vinul neamestecat de Chios sorbeau
Bărbaţi frumoşi şi tineri,
Talentaţi, premiaţi înţelepţi
Şi Socrate,
Încălţat cu sandale uşoare,
Lucru neobişnuit pentru cel ce
Mergea desculţ vara,
Dar şi iarna, pe gheaţă,
Sub ochii uimiţi ai soldaţilor
Trecuţi prin multe campanii.
În acea noapte binecuvântată
Nemaiauzite lucruri s-au rostit pentru prima dată
Despre androgini, despre femei şi bărbaţi,
Sfere cu două capete şi opt membre,
Tăiate de zei, la mânie,
În jumătăţi, cu pomezi, vindecate,
Dar niciodată tămăduite
De dorul de unitate…
Când a venit rândul lui Socrate să vorbească
Le-a spus ce ştia de la Diotima.
Ea, arcadiana,
Ea, misterioasa străină din Mantineia,
L-a încredinţat că Eros
Nu e nici om, nu e nici zeu,
E un demon mare,
Venit să umple
Golul dintre oameni şi zei.
(Nu tocmai fericită soartă avu şi Eros,
După sute şi sute şi sute de ani,
Iată-l degradat
În prunc bucălat cu săgeata pregătită;
Până la urmă el e singurul care ne-a rămas
Din Olimpul golit de zei).
De aici a pornit totul,
De la Diotima lui Socrate.
Niciodată până atunci nu a fost
Iubirea înălţată
Până la punctul suprem al scării,
Pe trepte ascendente spre azurul pregătit de Eros,
Până la El, Atotcreatorul.
Saltă iubirea treaptă cu treaptă,
Mai înţeleaptă,
Mai luminoasă,
Mereu adăugând, mereu însumând,
Extatică, voioasă, deplină,
Binele şi frumosul În una reunind.
Când roşeaţa zorilor a sfâşiat
Pânza întunecată a nopţii,
Singurul neadormit din ilustra adunare,
Socrate, s-a ridicat şi a plecat
Să-şi salute prietenul dintotdeauna,
Soarele.