Nopțile erau mari

Nopţile erau mari atunci în Elada,

Dar niciuna splendidă şi înstelată

Ca aceea care nu încetează să vină

Spre noi, străpungând

Vibrante straturi de timp

Şi straturi de spaţii.

Din vinul neamestecat de Chios sorbeau

Bărbaţi frumoşi şi tineri,

Talentaţi, premiaţi înţelepţi

Şi Socrate,

Încălţat cu sandale uşoare,

Lucru neobişnuit pentru cel ce

Mergea desculţ vara,

Dar şi iarna, pe gheaţă,

Sub ochii uimiţi ai soldaţilor

Trecuţi prin multe campanii.

În acea noapte binecuvântată

Nemaiauzite lucruri s-au rostit pentru prima dată

Despre androgini, despre femei şi bărbaţi,

Sfere cu două capete şi opt membre,

Tăiate de zei, la mânie,

În jumătăţi, cu pomezi, vindecate,

Dar niciodată tămăduite

De dorul de unitate…

Când a venit rândul lui Socrate să vorbească

Le-a spus ce ştia de la Diotima.

Ea, arcadiana,

Ea, misterioasa străină din Mantineia,

L-a încredinţat că Eros

Nu e nici om, nu e nici zeu,

E un demon mare,

Venit să umple

Golul dintre oameni şi zei.

(Nu tocmai fericită soartă avu şi Eros,

După sute şi sute şi sute de ani,

Iată-l degradat

În prunc bucălat cu săgeata pregătită;

Până la urmă el e singurul care ne-a rămas

Din Olimpul golit de zei).

De aici a pornit totul,

De la Diotima lui Socrate.

Niciodată până atunci nu a fost

Iubirea înălţată

Până la punctul suprem al scării,

Pe trepte ascendente spre azurul pregătit de Eros,

Până la El, Atotcreatorul.

Saltă iubirea treaptă cu treaptă,

Mai înţeleaptă,

Mai luminoasă,

Mereu adăugând, mereu însumând,

Extatică, voioasă, deplină,

Binele şi frumosul În una reunind.

Când roşeaţa zorilor a sfâşiat

Pânza întunecată a nopţii,

Singurul neadormit din ilustra adunare,

Socrate, s-a ridicat şi a plecat

Să-şi salute prietenul dintotdeauna,

Soarele.