Niciodată?

-Niciodată! răsună glasul soţiei încărcat de demnitate, prea puţin alterat, ca şi cum n-ar fi fost atacat de rugina care-i macină trupul. N-am să te iert niciodată!

Cuvântul  acesta îi cădea soţului drept în creştet. „Niciodată”?! Retras dincolo de uşa biroului său care, deşi nu o închidea de tot, îl izola totuşi de restul apartamentului şi, mai ales, de camera bolnavei, acesta se prefăcea că are de lucru şi poate chiar ar fi scris sau ar fi citit, asta dacă s-ar putea concentra, dacă ar fi linişte şi dacă n-ar fi zăpuşeala, o căldură grea, aproape vâscoasă, încărcată de energii perverse.  Oh, în general, e linişte în apartament pentru că a făcut sacrificiul de a închide geamurile. Soţia lui nu putea suferi gălăgia copiilor care ţipă şi se zbenguie pe lângă bloc.  Însă nu-i stătea capul nici la citit, nici la scris. El cădea pradă unor sentimente contradictorii. Aproape năuc, învins de sentimentul vinovăţiei bărbatul uita şi să respire, auzindu-o. „Să nu mă ierte niciodată?” Au trecut atâţia ani! El niciodată nu i-a refuzat nimic! S-au luat din dragoste. Din dragoste neţărmurită. A iubit-o şi a respectat-o mereu. Cine-i de vină că i s-au întâmplat acele lucruri? Tuturor ni se întâmplă unele derapaje. De atunci a trecut o viaţă!  Derapaje erotice, până la urmă, lucruri omeneşti… momente de cumpănă. Chiar ea s-a comportat atunci cu toată înţelepciunea. Aveau deja primul copil, o situaţie… Chiar ea a dat verdictul… în ciuda scandalului: „Mergem înainte”. Cu gura ei a spus. Aşadar a fost iertat, în ciuda faptului că suferea ca un câine, aşteptând desculţă în spatele uşii să-i audă paşii de întoarcere. Minunata lui soţie… Cât a iubit-o pentru generozitatea ei!… Şi a răsplătit-o şi el cum a ştiut, cum a putut mai bine. Iar acum…cine e de vină că a fost lovită de o boală atât de necruţătoare? Cine ar fi crezut că tocmai ei i se va întâmpla aşa o nenorocire? Ce ar fi putut el face? A renunţat să se vadă cu prietenii, îşi ignora colegii, se dislocase din viaţa pe care o ducea până atunci, a rămas lipit de fustele nevestei numai ca să nu-i dea niciun prilej de supărare. A rămas, deşi de destule ori ca un leu în cuşcă, acasă. Acasă, acasă şi iar acasă!  Iar acum, fir-ar! va sta cu ea, lângă ea! Va sta cât timp le-a mai rămas…

Îşi reluă lectura. Alesese o carte uşoară, atât de îndrăgită în tinereţe: „Deşertul tătarilor” de Buzzati. Şi el ştie să aştepte, ştie să aibă răbdare şi va avea răbdare până la sfârşit.

Încercă să avanseze câteva pagini apoi iar se gândi la soţia sa. Cum „niciodată”? N-a făcut el tot ce omeneşte se putea ca să o pună pe picioare, să se vindece? A îngrijit-o ireproşabil… Ce-ar mai fi putut face? S-a rugat zi de zi pentru ea. L-a adus pe părintele Ion, prietenul lor din tinereţe. Părintele Ion i-a spovedit şi i-a împărtăşit pe fiecare în parte. După asta, bărbatul se aştepta să audă din gura ei cuvinte blânde, de împăcare şi de încurajare. El n-a fost niciodată pregătit să rămână singur pe lume. Singur? Mai sunt şi copiii. Dar… Nici în tinereţe n-ar fi putut suporta să rămână singur, cu toate că ATUNCI avea în el energii care să-l ţină şi până la capătul lumii. Atunci când se înfiora de uimire în faţa unei femei strălucind de frumuseţe! Atunci când strălucea şi el de inteligenţă, de iubire şi de altruism. A profitat  oare destul de aceste comori ale vieţii? Iar soţia lui, ea… oare ea cum era în adâncul ei? Cum era pe atunci în adânc femeia aceasta cu eternul ei mister?… Şi azi… uită-te la noi! Tociţi! Tociţi şi mutilaţi de vreme şi de mărunţişuri… La ce să mă mai plâng?

„Eu am fost, sunt şi rămân femeia unui singur bărbat!” Da, ştia. Doar i-a spus-o de infinite ori. N-a reuşit nimeni să-i seducă nevasta. În tinereţe acesta era strigătul ei de luptă la care el, soţul unei astfel de femei, nu avea niciun răspuns.  „Eu sunt femeia unui sin…” o auzea şi acum strigând din patul ei de suferinţă… Dar…nu trebuia să suporte de una singură consecinţele unei asemenea sentinţe?

Întins în birou pe patul lui îngust, pe patul tinereţii lui, patul din studenţie, cu ochii în carte, bărbatul îşi vedea soţia aşa cum e astăzi: topită în sudori reci, cu părul blond, deşi vopsit, totuşi bogat şi revărsat peste dantele, cu degete delicate, îşi păstra ţinuta ei semeaţă. Doar bărbia nu mai era uşor ridicată. Gura ei frumos arcuită, acum era strânsă de durere. Ochii, închişi. Nu-l mai striga să-l trimită la piaţă, la farmacie, la doctor. Deşi în patul lui, departe de camera bolnavei, îi simţea mâna între palmele sale, uşoară, moale, lipsită de consistenţă, ca o frunză palidă, căzută. Îi simţea trupul ca o aşchie prelungă, ruptă de pe trunchiul său încă verde. Soţia lui stătea fără vlagă şi fără contur, dincolo. O pânză grea şi plină de otrăvuri o învăluia cu fiecare clipă. Şi el? El ce trebuia să spună? Şi ce să facă? Un deşert alb, nesfârşit, străin, îi bloca fiinţa în timp ce-i jucau pe dinainte cuvinte. „Excelentă gospodină”, „mamă devotată”, „soţie ideală”, „ profesoară iubită şi apreciată”…  se aşezau şi formau rânduri, propoziţii dintr-un iminent anunţ mortuar…

Apoi s-a făcut târziu şi trebuia să apară asistenta pentru tratament. Soţia sa era trează. O auzea gemând uşor. Îi cerea apă. „Desigur, draga mea”. Pregăti pe tavă paharul cu apă plată, o idee mai rece decât la temperatura camerei, linguriţa şi şervetul. La şapte vine asistenta să-i pună o perfuzie.

Cu tava în braţe, bărbatul împinse uşa de la camera soţiei şi rămase uimit în prag. Pe tavanul camerei, pete mari şi mici, strălucitoare, de lumină dansau într-un vârtej jucăuş. Lumina soarelui coborând spre apus se strecura de dincolo de perdea printre crengile înfrunzite, legănate de vânt.

-Uite, uite! Ce de zâne ai pe tavan! exclamă el apropiindu-se ca s-o ridice între perne.

Însă bărbatul nu reuşi să pună tava pe noptiera de lângă pat şi paharul se vărsă udând covorul. Linguriţa scoase un clinchet asurzitor izbindu-se de parchet, iar bărbatul căzu moale lângă dunga patului,  săgetat de o durere ascuţită. Deschise gura ca şi cum ar fi avut de spus ceva şi rămase aşa. În acest timp, femeia lui se sălta cât putea ca să-l vadă. Îl văzu căzut. Întinse mâna, însă era imposibil să ajungă la el. Cu toate puterile îl strigă pe nume. Sau îşi închipuia că-l strigă. Căută să nu piardă contactul vizual cu bărbatul ei. Acesta continuă să râmână  nemişcat. Continuă să-şi privească şi să-şi strige bărbatul până când acesta deveni o adâncă pată neagră. Mai neagră şi mai adâncă decât toată lumea asta. La un moment dat se auzi soneria. Era asistenta, venise să pună o perfuzie la apartamentul cinci de la etajul doi şi nu era nimeni să-i deschidă.

Sursa foto: fs70.trilulilu.ro