Gabriela Boticimi-e frică să gândesc printre morminte
nu vreau să trezesc glasul liniștii
suspinele țes izolate amintirile stinghere
doar suflete înșirate cuminți
mult prea cuminți
fiecare la locul lui
etichetate cu nume și ani
sunt atentă la fiecare pas pentru a nu strivi
viul nevăzut
sunetele moarte lovesc lacrimile grele
răsăr învoluntar
curg imagini distorsionate iar vidul gândurilor
spulberă orice urmă de viață
cu fiecare secundă
umbra flăcării se alungește
clipele de ceară se rostogolesc
fierbinți și tot mai dese
lumină tristă într-un pustiu aglomerat
de nepătruns
glasurile mute continuă plânsul nostru
plâng lacrimile noastre
pe ale lor le-au terminat demult
netimpul lor e altfel decât timpul nostru
noaptea se-ascunde în lumina stingheră a lumânării
revarsă raze de foc peste clipele înmărmurite
sufletele nevăzute își ascund lumina
mi-e frică să gândesc
nu vreau să trezesc glasul liniștii
nu vreau să le întrerup plânsul despărțirii de noi
vor continua să ne privească
până-n ultima noastră clipă
apoi vom plânge alături de ei
durerea celor rămași aici
