Radu Matei Todoran
21.11.2021

Murind între paranteze

Se spărgeau castane
să mai respire tăcerea
– nu le mânca nimeni –
şi dricul era deja plătit
pentru o eventuală dimineaţă
– cea mai apropiată –

undeva blestemul
s-a trântit peste-o floare
– scrupuloasă nesimţire –
singura rămasă în cununa
ce trebuia să te graveze-n mireasă

nu-mi cerea nimeni să plâng
– cruzime şi invidie –
şi nu mai ştiam face nimic
decât să sparg castane
ori ochi rătăciţi
să mai răsufle durerea-tăcerea

a venit şi dricul
– o limuzină albă devoratoare –
şi un gropar proaspăt înverzit
ca să te-aşeze în vâltoarea cavoului
meu.