Codruț Radi 
N-am îndrăznit până acum, când se împlinesc cinci ani de la plecarea spre alte constelații a Domniei sale, să scriu ceva despre personalitatea complexă a lui Nicomah, el însuși o constelație pe care și-a tot șlefuit-o în timpul vieții, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Nici nu am reușit multă vreme, deși aveam deseori privilegiul de a-i fi prin vecinătăţi, să ridic privirea pentru a-l vedea la față pe vrăjitorul cuvintelor conspirative creației. Venea dintr-o lume ce se deschide celorlalți ca binecuvântare, desăvârșit erudit care, totodată, intimidează dincolo de fascinația interlocutorului. Ca și faptul de a avea, mai mereu, ultimele cuvinte de spus, cele ,,de ținut minte”, pe care le-am înțeles târziu, acceptându-l asemenea. Dacă după orice întâlnire cu ,,Maestrul”, cum îi spuneau mai toți cunoscuții, rămân prea multe întrebări față de răspunsurile neașteptate, am convenit că este condiția învățăcelului întruchipat vreo douăzeci de ani în preajma-i. Au fost multe întâlniri, de grup ori particulare, cu diverse ocazii programate sau nu, dar de fiecare dată efectul nu a dezis regula inhibării mele. Căutam, poate, doar ideea unui drum artistic mult prea latent, având parte de ceea ce meritam. Fără așteptare nu se poate consuma ciclul timpului creației, poate că subconștientul tocmai reglează această inadecvare a entuziasmului artistic netrăit încă.
,,Arta reprezintă scopul vieții” spunea Maestrul, o afirmație care s-a adeverit cu prisosință în îndelungata relație cu literatura pe diversele ei segmente. Un leit motiv al existenței care te îndreptățește la cultură și te obligă la creație, într-o permanentă substituire de motivații și efecte, de punți fictive, imaginare cu arta pe care orice regăsire, întoarcere sau revenire o înveșnicește. De un bun simț iradicabil, într-o ținută pe măsură, seniorială dar boemă, rod al formațiunii și carierei de militar, a devenit nedespărțit de baston și papion, într-o revendicare post-aristocratică a vremurilor prin indulgența vârstei și a creației, evident, al cărei personaj principal s-a conturat ireversibil venerabila-i cultură. Adevărat camarad într-o breaslă egoistă, altfel, Nicomah a avut întotdeauna cuvinte de încurajare a celor apropiați devotați creației, fără ifose ori exhibiții artistice. Și nu au fost puțini aceștia, știut fiind faptul că avea peste tot, în țară, prieteni cu care a colaborat la diverse proiecte literare, la reviste culturale ori cu care a întreținut o îndelungată relație epistolară sau dialoguri epigramistice.
Fiecare întâlnire cu Domnia sa era o încântare, de la sclipirea minții organizate până la dialogul memoriei cvasienciclopedice deschizătoare de noi orizonturi. Dar și un privilegiu, pentru că mai mereu pe drumuri, împărțindu-se, niciodată egal Caracalului natal și Sinăii adoptive, era greu de adus în mijlocul nostru. Ne oferea în schimb șansa confidenței ori a unui prim auditoriu al noilor creații, în camera ticsită de cultură dintr-un demisol de pe strada Furnica. Uneori amânam ședințele cenaclului pe care l-a susținut și l-a slujit 50 de ani, tocmai pentru a putea să ne fie alături, cu dezinvoltura critică și măiestria creativă devenite pârghii ale întâlnirilor noastre. Cu subtilitățile sale culturale, evidente pentru cei care i-am fost în preajmă, într-o reciprocitate creatoare asociate rafinatelor gusturi pe care Nicomah le-a pus în slujba percepției vieții ca pe un dar dumnezeiesc. Poate că așa se explică, întrucâtva, stabilirea la Sinaia, într-o zonă binecuvântată de ceruri mai aproape precum libertatea absolută spre care tind spiritele îndrăznețe. De-o vârstă nedefinită, a tinereții dincolo de bătrânețe, așa cum ne-a dat mai mereu impresia, acest bonom ieșit dintr-o bibliotecă universală plin de proiecte și de idei pentru realizarea lor și-a dărâmat. turnul de fildeș al existenței tocmai aici. Nu înainte de a mă fi învățat că ,,prima variantă a creației este de obicei nu cea mai bună” , deci trebuie să caut în continuare ineditul prin suprapuneri și decantări repetate, căci ,,și tăiatul este creație”. Iar implementarea filozofiei în poezie este la-ndemâna hazardului, a riscului ,,erorilor de principiu”. Nu o să uit Monșer, și oricâte tristeți mă încearcă odată cu amintirile ce se intersectează cu veșnicia Domniei tale, caut motivul trecerii mai departe fără a dezamăgi, gândind că într-o bună zi mă vei chema la raport.
